Despre specialişti

Vorbeam deunăzi cu un bun prieten – excelent chirurg şi profesor la Medicină. Discuţia a alunecat, inevitabil, spre ceea ce ne leagă social pe amândoi: profesia didactică. Pe palierul universitar, se ştie, „profesoratul” a alunecat, în ultimii ani, la noi şi în lume, indiferent de domeniu, spre o colosală „predispoziţie” contabilicească. Universitarii de pretutindeni sunt aşteptaţi/ invitaţi/ obligaţi/ terorizaţi „să puncteze” (era să spun „să înscrie”, dar mi-am amintit de o conotaţie cam neacademică a acestui verb şi am renunţat!). Vechea formulă Publish or perish! („Publică sau pieri!”), care avea logica ei, clar, intelectuală (mai ales pentru amintita categorie, a universitarilor), a devenit, sub auspiciile postmodernităţii, ceva bizar, de genul – pentru a mă exprima tot în engleză – Score or deplore! („Punctează sau jeleşte!”). Cu alte cuvinte, nu mai este suficient să publici intens (cărţi, articole etc.) şi să participi activ la viaţa academică (prin prelegeri, expuneri, interacţiuni cu zonele de profil ş.a.m.d.), ci, dacă te conformezi, firesc, rigorilor existenţei universitare, trebuie să o faci doar în anumite condiţii şi doar în anumite locuri. „Condiţiile” şi „locurile” care aduc, desigur, mult-râvnitele „puncte” necesare ascensiunii şi validării în meseria de dascăl la nivelul cel mai înalt din educaţie.

Inutil de precizat: frecvent, „condiţiile” şi „locurile” respective nu sunt, nici pe departe, ariile de veritabilă excelenţă şi vizibilitate intelectuală ale domeniului unde se manifestă universitarul „prins” de noua şi absurda legislaţie. Reprezintă ele însele (măcar în spaţiul umanist, pe care-l cunosc bine, dar, sunt convins că situaţia apare, chiar dacă la scară mai mică, şi în cel al „ştiinţelor”, cum ar veni!) nişte „făcături” academice, adaptate la regulamentele de dată recentă şi axate pe profilul „micii afaceri” (poate chiar al „micii escrocherii”!) cu materia cenuşie. De aceea, bietul om renunţă adesea la dezvoltarea sa profesională naturală şi legitimă, pentru a „vâna” astfel de „surogate” ale „cercetării” şi pentru a-şi „contabiliza”, compulsiv, numărul de „puncte” realizat. Prin urmare, întreb mirat: se vor mai naşte, în atari circumstanţe, în viitor, mari şi adevăraţi profesori universitari, intelectuali de anvergură, „monştri sacri” ai amfiteatrelor şi „terminatori” ai bibliotecilor de inspiraţie alexandrină? Vă răspund tot eu fără ezitări: cu siguranţă, nu! Pe culoarele universităţilor, îl vom vedea, tot mai intens, pe contabilul grilelor de punctaj, pe specialistul desăvârşit în „arta” calculului „de activitate”. Îl vom aplauda triumfal pe măruntul arhivar al tonelor de hârtie consumată inutil şi stupid.

Nu am folosit întâmplător termenul de specialist. „Produsul” regulamentelor academice actuale (aş îndrăzni să afirm „internaţionale”, deşi unele nuanţe, în modul de percepţie a lor în România şi în afară, există, bineînţeles, cu un ascendent de normalitate pentru lumea „externă”!) e „specialistul”, personajul arogant şi autosuficient, care îţi flutură „punctele” sale de „activitate” (acumulate după formula de mai sus) pe la ochi, îndemnându-te la respect necondiţionat pentru impozanta-i făptură „intelectuală”. În realitate, „specialistul” în cauză vegetează într-un univers meschin, limitat şi complet lipsit de miză „ştiinţifică”, supraestimat, supraevaluat, supracelebrat de câţiva ipochimeni şi, cu precădere, protejat de legi eronate, inflexibile, impermeabile la particularitatea unui teritoriu sofisticat, precum cel universitar. Dacă-l vei lua la întrebări, vei observa că „specialistul” are lacune imense de pregătire profesională şi carenţe fundamentale în prelucrarea raţională a unui subiect oarecare. Insul în chestiune se apără totuşi, susţinând că tu nu aparţii „grupului” de iniţiaţi, că  tu nu stăpâneşti aşadar „conceptele” elitei din care el provine. „Specializările” nu sunt apanajul oricui: trebuie dobândite prin „punctaje” severe şi amănunţite „grile de parcurs”. Nu prin aşa-zisa viaţă intelectuală. „Aia” constituie jucăria „profanilor”.

Vorba amicului meu chirurg: presupunând (prin absurd, fără îndoială) că aceşti „specialişti”, în medicină par example, ar fi tobă de carte, dar asta nu ar ajuta cu nimic bolnavii, cunoştinţele lor derulându-se, autist, în cercuri închise, de savanţi defazaţi, care ar fi, până la urmă, câştigul umanităţii? Medicina s-a născut pentru salvarea pacienţilor, nu pentru „jocul cu mărgelele de sticlă” (aşa cum ar zice, parabolic, Hermann Hesse). Nu te duci să te vindeci la un doctor, întrucât are puncte multe pe grila de activitate, ci pentru că ştie şi poate să te trateze. Situaţia se arată identică până şi în zona restrictivă a textului. De ce scriem oare noi, editorialiştii, publiciştii, autorii? Ca să ne urmărim, în deplină solitudine, unii pe alţii ori pentru a fi citiţi de către oamenii din jurul nostru? Mă îngrozesc imaginându-mi ce ar răspunde aici, competent, „specialistul” în literatură.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi