Forţa literaturii

Descendent al unei familii aristocratice poloneze, Joseph Czapski (1896 – 1993) primeşte o educaţie aleasă. Luptă în primul război mondial ca simplu soldat şi este martor la asasinate comise de bolşevicii care tocmai cuceriseră puterea în Rusia. După război trăieşte mai mult în capitala Franţei şi se consacră picturii; are expoziţii la Paris, Geneva, Varşovia. În 1926 se îmbolnăveşte de tifos iar în timpul convalescenţei îl citeşte pe Proust. În septembrie 1939, ca urmare a pactului Ribbentrop – Molotov, naziştii şi sovieticii îşi împart Polonia. Czapski ajunge la Cracovia, merge cu regimentul său spre răsărit şi pe 27 septembrie e luat prizonier de către sovietici. E închis în lagărul de la Griazowietz unde va rămâne un an şi jumătate. Este şansa lui, pentru că marea majoritate a prizonierilor sunt duşi la Katyn şi în alte locuri, unde vor fi executaţi. 22000 de persoane (elita poloneză: ofiţeri, preoţi, universitari) sunt împuşcate de comuniştii sovietici, iar ale multe mii sunt deportate în Siberia, dispărând fără urmă. Când guvernul polonez din exil cade la înţelegere cu Kremlinul pentru a forma o armată de eliberare, Czapski trece sub comanda generalului Anders şi începe un lung periplu, care îl va purta din Turkestan până în Egipt şi în Italia. Găseşte dovezile masacrului de la Katyn, dar propaganda sovietică pune crimele în cârca germanilor; abia în 1990, după cum se ştie, Gorbaciov a recunoscut oficial  responsabilitatea ţării sale în teribilul masacru. În 1945 Czapski publică Amintiri de la Starobielsk, una din primele mărturii despre lagărele sovietice. Se stabileşte la Paris, scrie mai multe cărţi, devine un pictor cunoscut, cu expoziţii în mari oraşe din Europa şi America. Dar viaţa lui de acum încolo este indisolubil legată de revista Kultura, revista emigraţiei poloneze, o publicaţie de înaltă ţinută, la care au colaborat condeie strălucite. Revista a apărut între 1947 şi 2000, sediul redacţiei era la Maisons-Laffitte, un orăşel din apropierea Parisului, iar Czapski a locuit la un moment dat chiar în clâdirea unde funcţiona redacţia. Kultura a fost un simbol al rezistenţei spiritului în faţa ideologiei comuniste. Ce păcat că emigraţia românească, fărâmiţată şi de atâtea ori dezbinată, n-a găsit resurse pentru a fonda o publicaţie de asemenea anvergură…

În lagărul de la Griazowietz, Czapski este împreună cu vreo patru sute de ofiţeri polonezi care avuseseră, ca şi el, norocul miraculos să nu fie trimişi la Katyn. În lagărul amenajat într-o mănăstire abandonată, prizonierii încearcă să facă faţă frigului cumplit şi privaţiunilor de tot felul. Au ideea organizării unor conferinţe, pe subiecte variate (istorie, arhitectură, literatură, pictură etc.), în funcţie de competenţele fiecăruia (gândul ne duce, fireşte, la „universităţile” din puşcăriile româneşti ale anilor ’50). Czapski le vorbeşte tovarăşilor de detenţie despre pictură şi începe apoi o suită de conferinţe despre Marcel Proust. Cum conducerea lagărului cere să facă o cenzură prealabilă, conferinţele sunt scrise pe nişte caiete. Czapski reuşeşte să salveze câteva dintre aceste caiete pe care, după vreo doi-trei ani, le dactilografiază. O traducere în poloneză a versiunii originale în franceză e publicată în 1948 în Kultura, sub titlul Proust la Griazowietz. Versiunea franceză a fost reeditată de mai multe ori, începând cu 1987, sub titlul Proust împotriva înjosirii. Conferinţe în lagărul de la Griazowietz şi a fost retipărită recent de editura Libretto.

Modest, Joseph Czapski spune că textul său conţine doar nişte „amintiri” despre opera lui Proust. E drept că, neavând la dispoziţie cărţi, conferenţiarul citează din memorie şi e de-a dreptul surprinzător să constaţi că fraze întregi din roman sunt reproduse, e drept, aproximativ, dar fără a trăda câtuşi de puţin spiritul textului proustian. Ceea ce frapează apoi este foarte buna cunoaştere atât a operei, cât şi a personalităţii lui Proust, pe care Czapski o consideră, pe bună dreptate, indisociabilă de destinul personajului principal. Textul polonezului e dens, plin de observaţii fine şi de asociaţii revelatoare. Analizează cu subtilitate tema iubirii, personajele feminine – în primul rând Odette şi Albertine. Examinează la fel de atent lumea aristocraţilor şi ravagiile snobismului. Subliniază, parcă anticipând recentele exegeze, semnificaţia finalului. Arată că, pentru Proust, artistul nu se poate împlini decât în singurătate şi asceză. Pune admirabil în evidenţă implicaţiile simbolice ale morţii personajului Bergotte, figură exemplară a creatorului. Şi insistă asupra faptului că Proust „se îngroapă” de viu în opera sa, că opera îl devorează, îl distruge, fiindcă se hrăneşte cu fiinţa, cu sângele său.

Textul pe care îl citim astăzi reproduce întocmai versiunea originală, inclusiv micile (şi puţinele) stângăcii de limbă. Că Joseph Czapski avea o sensibilitate literară excepţională e în afară de orice discuţie. Comentariile sale despre Proust mai arată însă şi altceva, deosebit de important: aşa cum o sugerează şi titlul, literatura poate fi o pavăză în faţa brutalităţii oarbe, a stupidităţii şi a ticăloşiei. Şi, aşa cum credea Proust însuşi, ea este şi un mod de supravieţuire.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, critic literar şi scriitor