HUOOOOO!!!

În Joia Mare am văzut la Teatru Fix din Iaşi spectacolul cu piesa „Huooooo!!!” al trupei timişorene „Auăleu teatru”, prezentat în cadrul turneului IndependNet 2016. E al doilea spectacol al acestei mici companii independente pe care îl văd, după „Casa din copac” din octombrie 2015.
Ca şi la reprezentaţia de anul trecut, actorul Ovidiu Mihăiţă semnează textul şi regia, dar şi scenografia şi costumele, de data asta reduse la minim. Mihăiţă e preocupat obsesiv – şi binevenit, zic eu – de realitatea românească la zi, pe care o percepe lucid şi la care reacţionează cu mijloacele comediei şi pamfletului. Pentru spectacolul din Joia mare a ales două personaje emblematice, prin intermediul cărora ia în vizor raportul stat-cetăţean, adică unul fundamental pentru radiografierea (nu pot evita termenul) lumii româneşti: e vorba despre Jandarm şi Protestatar. Două personaje despărţite de un gard metalic, simbol al distanţei care, de regulă, le separă irevocabil în interese şi mentalităţi. Până ce, surpriză aici, cei doi trec de aceeaşi parte a baricadei, huiduind şi înjurând viguros (Jandarmul chiar… savuros) Puterea şi tot ce mişcă, mai bine zis şchioapătă politic şi social pe plaiul mioritic. Şi lista e tare lungă!

Jandarmul e tânăr şi înarmat cu toate cele ştiute: cască peste ciorapul negru pus pe faţă, scut, baston, pix şi carnet pentru amenzi, aroganţa şi rudimentarismul proprii funcţiei. El (Marian Pîrvulescu) trece pe parcursul dialogului nevoit cu Protestatara (Christine Cizmaş) de la siguranţa de sine la spaimă (când e deposedat fulgerător de însemnele puterii sale) şi de la politeţea formală la bădărănia culminând cu neaoşa „ce p… mea!”. Însă de fiecare dată când calcă alături e pus ferm la punct de profesoara pensionară de limbă română, care „are proprietatea termenilor şi a situaţiilor”. O ia el cu „tu”, „mamaie”, „babă”? Ea îl corectează prompt şi neobosită de fiecare dată: „dumneavoastră”, „doamnă”! Îşi arată omul legii puţinătatea instrucţiei şcolare, printre altele numind-o „protestantă”? Profa replică severă: „protestatară, nu protestantă”! Încearcă s-o abată de la planul şi ideile ei despre protest? Doamna scoate constituţia, arătându-i alineatul în care e înscris dreptul cetăţeanului la asemenea manifestare. Mai mult, la un moment dat extrage din tăgârţele ei o portavoce, făcându-i teoria a ce înseamnă asemenea obiect, dar şi o fiţuică enormă de pe care citeşte numele instituţiilor statului împotriva cărora a venit în piaţă. Încet-încet, apelând la trucuri psihologice (ca de pildă să-l încurajeze să-i zică la ureche cele mai tari înjurături ştiute de el ori să împartă sandwich-ul fără nimic între feliile de pâine!), profesoara îl convinge până la urmă să-şi scoată ciorapul de pe faţă. Moment în care recunoaşte în bombălăul capabil şi de viclenii pe un fost elev al său, Pîrvu, puşlamaua clasei. Reamintindu-i tot feluri de pătăranii la care s-a dedat ca elev, e recunoscută şi ea. De aici până la trecerea de aceeaşi parte a baricadei nu mai e decât un pas: gâdilându-i orgoliul de fost rebel, de fost protestatar din timpul şcolii şi punându-i întrebarea cum de a renunţat el la asemenea calitate pentru un salariu în slujba conformismului, a Puterii, profesoara învinge: tânărul jandarm, care a mai dat semne pe parcurs că e educabil (savuros momentul când, interpelat prin staţie de un coleg cu „bă, ai făcut…?”, el îl corectează „aţi făcut!”), i se alătură în protest din toţi bojogii. Lumina se stinge pe aplauze şi, când se reaprinde, profesoara şi Pîrvu sărbătoresc printre spectatori, cu suc şi biscuiţi, 10 ani de la absolvire!

M-a ţinut în priză spectacolul dat de „Auăleu teatru”, după un text inteligent şi cu doi actori foarte buni. Şi m-a făcut să-mi doresc să văd cât mai mulţi concetăţeni atât de decişi să-şi apere drepturile şi demnitatea propriei persoane.

Mariana Codruţ este poetă, prozatoare şi publicistă