Necunoscuta

Tocmai atunci începu să bată vântul, dinspre răsărit spre-apus, aducând pe străzi o mulţime de frunze, amestecate cu tot felul de mizerii. Un miros rânced, de putreziciune se aşternu peste oraş. Deasupra oamenilor ce zăceau întinşi pe trotuare se adunau grămezi de frunze moarte, învelindu-i ca într-o plapumă galbenă, punctată din loc în loc de pete maroniu-roşcate. Omul cel harnic îşi aruncă din nou ochii pe cer. Sub privirea sa tulbure, neliniştită, norii începură să se mişte din ce în ce mai repede pe cer, cufundând, din când în când străzile, în semiîntuneric şi apoi iarăşi în lumină. Deasupra grămezilor de frunze sub care zăceau leneşii alergau hârjonindu-se o mulţime de şoareci şi de şobolani, rostogolindu-se în ghemotoace mai mici şi mai mari de pe un trotuar pe altul. Hârjoana lor părea să anime oraşul. Între rozătoare şi oamenii care zăceau acoperiţi de grămezile de frunze părea să existe un fel de simbioză. Rozătoarele curăţau o parte din resturile de mâncare şi de dejecţii, devenind din ce în ce mai dornice de joacă, se înmulţeau cu o viteză şi un ritm constant, redându-i oraşului mişcarea, iar leneşii simţind hârjoana lor păreau să-şi recupereze o mică parte din puterea de care erau cuprinse trupurile lor înainte de cădere-n letargie. Pactul acesta instaurat pe nesimţite între oameni şi animale trezi în sufletul omului cel harnic un sentiment de lehamite, amestecată cu oroare.

– Ce întâmplă cu oamenii ăştia ce zac aici? Sunt bolnavi cumva?, întrebă necunoscuta.

– Nu sunt bolnavi, răspunse omul din camionetă, simţindu-şi trupul cuprins de oboseală.

– Atunci ce s-a întâmplat cu ei? De ce sunt atât de albi la faţă, atât de puhavi?

– S-au lenevit, răspunse el.

– Şi cum s-a întâmplat asta?

– S-au molipsit unul de altul şi s-au lenevit cu toţii.

– Şi tu cum de nu te-ai lenevit?

– Cineva trebuia să aibă grijă de ei.

– Şi tu eşti acela?

– Eu, răspunse omul harnic.

– Nu cumva, întrebă iarăşi necunoscuta, cu un glas neaşteptat de limpede pentru vârsta ce părea să aibă, ei, concetăţenii tăi, s-au lenevit din pricina faptului că le-ai tăiat orice iniţiativă, orice elan muncind în locul lor?

– Nu ştiu, spuse omul din camionetă.

– Ba ştii, replică necunoscuta, înăsprindu-şi vocea. Eşti conştient de slăbiciunile tale. Orgoliul tău nemăsurat şi dorinţa de mărire te-au îndemnat să faci totul în locul lor. Pesemne ai sperat că-ţi vor fi recunoscători şi acum iată unde s-a ajuns…

– Nu m-am aşteptat la asta, răspunse cu un glas stins omul din camionetă.

– Dar la atâta delăsare te-ai aşteptat?

– Nu m-am aşteptat nici la delăsare din partea lor. Mi-am spus: dacă oamenii n-o să-şi mai câştige pâinea cea de toate zilele cu sudoarea frunţii lor, poate o să mediteze la soarta lor şi la soarta lumii acesteia.

– Şi au meditat?

– Le-a fost lene să mai mediteze.

– Dar cum crezi că ar fi putut să facă asta, odată ce i-ai deconectat de la lumea reală?

– Deconectându-i de la treburile mărunte de care trebuiau să se ocupe ca să-şi poată duce existenţa, am sperat să-i pot conecta, de fapt, ei singuri ar fi trebuit să facă asta, la lumea ideală. Ei însă, după cum vedeţi, nu au nici un ideal.

– Dar dumneata?

– Eu?, făcu omul din camionetă, privind grămezile de frunze animate de mişcarea sub care zăceau concetăţenii lui, cu sufletul cuprins de-o tristeţe fără margini. Ce e cu mine?

– Da, dumneata, repetă doamna, ridicându-şi vălul de pe faţă. Omul din camionetă privi spre chipul ei, dar nu văzu decât o formă ovală, fără trăsături, transfigurată de un surâs ce i se păru sarcastic şi trupul lui fu străbătut de fiori reci, ce-i strânseră inima ca un cleşte.

– Da, dumneata, dumneata, repetă iarăşi doamna. Glasul ei cristalin, venit din undeva dinlăuntrul acestui chip nedefinit răsună stingându-se în şoaptă. Dumneata nu te-ai deconectat de la lumea reală?

Omul din camionetă căzu pe gânduri.

– Poate că şi eu m-am deconectat, răspunse el, simţind cum pătrunde un val de slăbiciune în trupul lui bine clădit.

– Te-ai conectat şi tu la lumea lor, fără să te întrebi dacă binele pe care doreai să-l faci nu se-ntoarce în rău. Eşti, într-un fel, aidoma lor. Ei sunt copia ta în negativ. Sau, cine ştie, adăugă ea, după o clipă de cumpănă, poate invers.

– Dacă ar fi fost aşa, atunci toată lumea de aici ar fi fost ca mine, harnică şi nu delăsătoare. Sau, dacă luăm în consideraţie cealaltă ipoteză, eu ar trebui să fi fost asemenea lor, leneş şi delăsător. Or, după cum vedeţi lucrurile nu stau aşa.

– Şi de ce crezi că nu stau aşa? Ţi-ai pus această întrebare?

– N-am avut timp să-mi pun prea multe întrebări. Muncesc de cum se iţesc zorii şi mult după ce soarele a apus.

– Aşa, aşa, făcu doamna, lăsându-şi vălul peste chipul siniliu. Muncim şi nu mai avem timp nici să gândim, nici să simţim. Unii s-au dezobişnuit să mediteze din pricina lenei, alţii, cum eşti dumneata, robotind din noapte-n noapte, fără de folos, s-au dezobişnuit să-şi pună întrebări. Ignoranţa şi întunericul a acoperit mintea unora şi a altora. Ei sunt reversul tău. Lenea de care sunt cuprinşi aceşti nenorociţi ai sorţii nu îţi e străină, afirmă necunoscută, trăgându-şi trena rochiei dintr-un morman de frunze. Căci tu înlăuntrul tău ai visat mereu la odihnă. Cum fire ţi-e potrivnică, ai transferat acest vis în mintea lor. Şi iată consecinţele!

Vântul răscolea grămezile de frunze căzute pe străzi, dezgolind ici-acolo câte un nas, câte un ochi, o mână sau un ochi ce strălucea stins, acoperit de pâclă. Iată că a venit şi toamna, îşi spuse omul din camionetă, privind tonomatele înfundate cu mâncare, dinspre care venea un iz rânced, acru. Trecuseră atâtea veri, şi primăveri, şi ierni, şi  toamne, de când îşi luase sarcina de-a veghea peste oraş. Anotimpurile s-au rotit unul după altul, iar după ele au trecut şi anii. La început din ce în ce mai greu, apoi din ce în ce mai repede. Trecerea timpului părea să nu lase urme asupra trupurilor leneşilor căzuţi în amorţire, ci dimpotrivă. Cei pe care molima i-a prins la o vârstă onorabilă, întineriră. Cât despre copii şi adolescenţi, aceştia, într-adevăr, ajunseseră la maturitate. Astfel că acum toţi, bărbaţii şi femeile, păreau să aibă aceeaşi vârstă. Numai trupurile li se buhăiră. Leneşii nu sufereau nici de schimbarea anotimpurilor. Căldura toropitoare a verii nu-i afecta, după cum nu-i afecta nici umezeala şi nici frigul. Omul harnic privi din nou grămezile de frunze ce acopereau oraşul şi un sentiment de linişte amestecat cu nostalgie puse stăpânire pe simţurile sale. Venirea anotimpului ploios nu-l îngrijora. Îl îngrijora doar neaşteptata stare de slăbiciune şi starea de ruină ce se instaurase în oraş. Dacă la începutul muncii sale, zilele păreau nesfârşite, acum ele treceau repede, iar el nu mai reuşeau să-şi ducă treaba până la capăt, astfel că paragina puse stăpânire peste lucruri, şi dacă n-ar fi fost rozătoarele şi păsările, ce curăţau locul, de mult totul s-ar fi cufundat într-o mizerie de nedescris. Corbii, porumbeii şi mulţimea de pescăruşi apăruţi ca din senin umblau peste grămezile de frunze, peste tonomatele înfundate, ciugulind cu ciocurile lor resturile de mâncare şi dejecţii ce se scurgeau pe sub trupurile căzute-n letargie, scoţând ţipete sfâşietoare.

– Cine eşti tu?, întrebă omul din camionetă, privind silueta neobişnuit de înaltă a vizitatoarei.

– Ghici?, veni răspunsul doamnei.

– Nu pot să-mi dau seama, spuse omul din camionetă.

– Gândeşte-te mai bine…

– Mă tot gândesc, dar nu găsesc răspunsul.

Dinlăuntrul trupului necunoscutei se auzi un râs strident, ca un scrâşnet de măsele.

– Moartea?, se precipită el.

– De ce nu?!, răspunse necunoscuta ridicându-şi iar vălul de pe chipul ei oval, care acum căpătă o formă ascuţită.

– Ai venit cumva să pui capăt calvarului acestor nenorociţi ai sorţii?

– De ce-i numeşti aşa? Ei sunt rodul strădaniilor tale.

– Atunci, poate pe mine? făcu el. Sunt pregătit. Am muncit atâta, încât simt nevoia de repaos.

– E prea târziu, răspunse doamna cu un glas hârşâit, ce amintea de venirea toamnei. Prea târziu, atât pentru ei, cât şi pentru tine.

– De ce?, întrebă el.

– E târzii pentru dânşii, fiindcă ei s-au complăcut atât de mult în starea lor, încât le va fi lene să moară. Despărţirea de viaţă presupune un efort, efort pe care voinţa lor nu-i în stare să-l depună. Iar pentru tine, de asemenea, e prea târziu, căci robotind din noapte-n noapte, te-ai obişnuit să fii veşnic în mişcare. Ai devenit un fel de perpetuum mobile ce nu mai poate fi oprit în loc. Persistând în nebunia ta, ai sfidat eternitatea.

– Şi ce-i de făcut acum?

– Nimic, sau aproape nimic, răspunse doamna. Acum nici Dumnezeu dacă ar veni la Judecata de apoi nu te-ar opri din mişcare. Celui Atotputernic I-ar fi mai uşor să învie morţii din morminte decât să trezească din letargie oamenii aceştia ce zac pe trotuar şi nu gândesc nimic.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist