Războiul mondial al fumătorilor

Nu ai decât să-i pui mâna pe umăr şi să-ţi faci loc şi tu în hora lui, în sarabanda lui ficţională, numim acest dans spaniol fiindcă tot este vorba de Spania în roman. Constantin vinde ţigări în Camarile, un stat parcă din lumea a treia latino-americană, dar aflat… la graniţa Uniunii Europene, a Uniunii Clişeelor Europene, cum zice preşedintele din Camarile. Noaptea vin clienţi pe ascuns din Uniunea Europeană, căci autorităţile europene corecte politic au pus gând rău fumătorilor, care, vai, sunt ameninţaţi să dispară înaintea cărţilor, iar „trista rasă a nefumătorilor” domină în manieră dictatorială. Şezând în şezlongul din rulota lui, bând whisky şi fumând în aşteptarea clienţilor, Constantin se gândeşte la Ada, o practicantă ferventă a anarhismului tabagic. Ada este fiica preşedintelui din Camarile, Ricardo Rivas Ponti, şi a unei mame românce. Tânărul preşedinte a impus în Constituţia ţării sale, la articolul 1, următoarele: „Camarile este un stat laic şi fumător”.

Deci, v-aţi dat seama, suntem în plină utopie, mai corect spus, distopie, una de calitate. De la distopia din Casa somnului de Jonathan Coe n-am mai citit una mai bună. Trecerea subtilă dinspre normalitate spre o altă lume posibilă are acelaşi aer carnavalesc, umorul există, dar este străbătut de fiori de gheaţă. Nu am de gând să vă povestesc romanul, însă capitolul cheie al distopiei pare a fi cel intitulat C10 H14N2 sau Alfa 3 piridil-N-metilpirolidină. Constantin şi Ada merg la… Târgu-Mureş, la o reuniune a Lojii Mondiale a Fumătorilor. Capitolul, pe care îl pipezi, pardon, citeşti cu sete, are ceva bulgakovian, halucinant, seamănă cu iniţierea de care are parte Margareta la Marele Bal al Satanei.

Dar să nu se creadă că romanul este numai atât. Să amintesc de micile perle de o pagină-două din Arhiva de fum, istorioare ale unor vieţi de fumător. Apoi autorul ne conduce printr-o Românie cât se poate de actuală, precum şi printr-o Spanie la fel. Iniţierile erotice ale lui Constantin sunt relatate în poveşti separate de dragoste. În subsidiar aflăm realitatea unei Românii şi a unei Spanii cât se poate de reale, cu problemele imigranţilor, de pildă, dar şi ale bătrânilor sau copiilor „orfani cu părinţi” sau ale micilor afacerişti dintr-un sat ardelenesc numit Între-Văi. Relaţiile amoroase ale lui Constantin sunt prezentate frust, dar nu mizerabilist sau căutat sexual; însă autorul nu zugrăveşte poeticeşte târtiţe de îngeri. Porcărioarele concupiscente sunt topituri ale elanului erotic şi, mai ales, ale deznădejdii. Poezia dragostei este meditativă şi puţin amară, ca scrumul de ţigară: „Desigur, ce a urmat după acele mesaje (e vorba de mesaje telefonice – nota mea) nu a făcut decât să îndepărteze vraja lor, dar revin la liniştea acelei după-amieze, o caut în amintire, am nevoie de ea, pentru că atunci m-am simţit nemuritor, iar asta înseamnă să nu-ţi mai pese de viaţă, să nu te mai gândeşti la moarte, şi ce altceva ne-am putea dori de la o biată după-amiază şi de la nişte mesaje telefonice? Este ştiut: orice om îşi face speranţe prea mari. Altfel spus, aşteaptă prea mult de la viaţă. Eu aşteptam de la viaţă o iubire fără margini. Iar acele mesaje o prefigurau.” 

Sigur, romanul se poate citi şi numai în grila pro sau contra fumat, o grilă care se intersectează vag cu publicistica şi şabloanele mass-media, însă el, romanul, nu este lăsat în dorul lelii propagandistico-publicistice – ne sugerează mult mai mult. Dacă în locul fumatului am pune cititul cărţilor, de pildă, un „viciu” al omenirii ameninţat şi el în zilele noastre? Avem dreptul să schimbăm sau să anulăm prin decrete şi legi sau prin prostia noastră „viciile”, cu bune şi rele, acumulate de secole? Berea fără alcool sau ciocolata de post pot înlocui plăcerea alcoolului, iubirea pentru femei sau pentru cărţi? Nu cumva este vorba de însuşi statutul nostru ca oameni, aşa cum iubirile vieţii lui Constantin au fost contorsionate de fumat?

Fără să fac interpretări stufoase (treabă de critic literar), acestea sunt câteva din interogaţiile excelentului roman Războiul Mondial al Fumătorilor (Polirom, 2015) de Marin Mălaicu-Hondrari, autor care se deplasează pe marginea sinuoasă a best sellers-ului dorit, căutat (care, atenţie! nu e totdeauna literatură de consum), şi a literaturii de calitate. Important este că romanul te „prinde” şi, deşi faci parte din „rasa tristă a nefumătorilor”, te face să te simţi asemeni lui Constantin… Să stai în pat într-o dimineaţă, când se îngână ziua cu noaptea, o dimineaţă ploioasă de primăvară. Să ai pe iubită lângă tine, să-i auzi respiraţia regulată când doarme, să-i vezi cu emoţie strunită pulpa ieşită de sub cearşaf şi să fumezi pe îndelete obişnuita ţigară pe burta goală. Şi să-ţi zboare mintea la viaţa ta, care se contopeşte cu istoria ţigărilor tale: prima ţigară fumată cu inima zvâcnită în WC-ul liceului, multele ţigări fumate pe jumătate şi apoi buchisite cu ciudă sub călcâi când te-a părăsit prima femeie, „ţigările de doctor” Kent când l-ai internat pe tata, apoi Rothmans-ul fumat până la unghie la moartea lui, apoi, când ai descoperit împărăţia mirifică a scrisului şi scriai nopţile cu înfrigurare – Chesterfield-ul albastru lung, pe care scria, credeai, premonitoriu: „your character, your kingdom”…

Să asculţi ţârâitul molcom al ploii, o ploaie blândă ca mâinile mamei, şi corul privighetorilor îndrăgostite. Să vezi prin fereastră stratul de lalele roşii strălucind în semiîntuneric, petalele albe scuturate pe gard din vişinii înfloriţi, liliacul abia îmbobocit, ciclamenul fantomatic al trandafirului japonez… Şi să-ţi umpli până la fund sufletul de miresme şi fum.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist