Regele Babilonului a murit din nou (II)

Să nu uităm, apoi, că EON-ul, marea companie germană, s-a retras din Nabucco, la un moment dat, şi şi-a vândut acţiunile –dacă nu mă înşel către OMV.

Oare de ce? Intrăm, cu această ocazie, într-un domeniu interesant şi paradoxal: l-am numit relaţiile ruso-germane. Un marxist ar apela la cuvântul „dialectică” pentru a descrie aceste relaţii. Adică, ar constata că ele se întemeiază, paradoxal, pe sentimente şi realităţi opuse, de tipul atracţie-respingere, ură-simpatie, război-pace, adversitate-colaborare etc. Toată istoria ultimelor 2-3 secole a relaţiilor dintre cele două popoare s-a întemeiat pe acest tip de dualităţi. Au colaborat şi s-au simpatizat un timp, după care s-au ciocnit violent, păcii i-a urmat războiul şi ura, iar războiului şi urii ce păreau veşnice îi urmau, din nou, pacea şi colaborarea.

Cine ar fi crezut, în timpul Marelui Război – când ura sovieto-germană ajunsese la paroxism – că cele două popoare vor mai ajunge vreodată să colaboreze? Iar astăzi colaborarea lor este de notorietate. Ea a început încă din ultimii ani ai URSS-ului, când Germania a plătit sume uriaşe de bani sovieticilor pentru ca aceştia să nu împiedice unificarea Germaniei.

Să nu uităm că Putin a fost agent KGB în Germania, şi nu m-ar mira să aflăm, peste ceva vreme, că drumul lui spre Kremlin s-a parcurs şi cu „combustibil” nemţesc.

În prezent, apropierea dintre Rusia şi Germania miroase puternic a petrol şi gaz. Au construit şi o conductă – North Stream – pentru a duce gazul rusesc, prin Marea Baltică, direct spre Germania, fără a mai traversa ţări mofturoase ca Ucraina, Belarus sau Lituania.

Cine credeţi că se află în fruntea Consiliului de administraţie al consorţiului care a construit conducta? Însuşi Gerhard Schroder – fostul cancelar al Germaniei. De aceea PEC-ul a fost şi a rămas o vorbă goală. Marile ţări ale UE – Germania, în primul rând – au pus prea puţin preţ pe PEC rezolvându-şi problema cu energia prin înţelegeri directe cu Rusia, în primul rând, dar şi cu alţii – cum ar fi, de pildă, Franţa cu nordul Africii.

Iar acum Italia, prin puternica sa Companie ENI, îşi trage ţeavă de gaz direct din Azerbaidjan.

Nici Rusia n-a stat cu mâinile în sân. De mai mulţi ani ea a iniţiat Proiectul South Stream – rival direct al lui Nabucco – şi a cărui construcţie deja a început.

Mai mult decât atât: Compania grecească DESFA, scoasă la vânzare, a fost cumpărată de SOCAR – compania azeră de petrol şi gaze – exact când s-a retras din cursă GAZPROM-ul rusesc. Lucrurile vin de se leagă. Rusia nu iubea, deloc, Nabucco pentru că acesta ar fi scăzut dependenţa UE de gazul rusesc, grecii renunţă la DESFA tocmai în favoarea azerilor, iar aceştia din urmă pun umărul la moartea Proiectului Nabucco prin darea votului pentru TAP – care trece exact prin Grecia şi Albania spre Italia.

Ar fi încă foarte multe de spus – şi, desigur, se vor spune în perioada care urmează.

În orice caz, fapt este că solidaritatea UE – deja subminată de criză – nu are cum să câştige de pe urma morţii Nabucco, copilul său iubit. Încă o dată se confirmă că PEC, alături de PSC – Politica de Securitate Comună – sunt cei doi piloni şubrezi ai Uniunii Europene.

În ce priveşte consecinţele şi învăţămintele, pentru România, în urma morţii Proiectului Nabucco, las pe alţii să le inventarieze şi-mi respect promisiunea de a nu mă ocupa de politica internă.