Secrete de alcov

Ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână în Franţa are, dincolo de anecdotică, o semnificaţie mai profundă: s-a prăbuşit un zid, zidul care proteja viaţa privată a liderilor politici. Ca să măsurăm schimbarea produsă e suficient să ne amintim că un alt preşedinte socialist, François Mitterrand, a reuşit ani de zile să întreţină o relaţie extra-conjugală fără ca în presă să apară vreo aluzie. Faptul era cunoscut în mass-media şi în zona politicului, după cum se ştia şi că Mitterrand avea o fiică ce rezultase din această legătură. Existenţa lui Mazarine, fiica lui Mitterrand, a fost dezvăluită abia în 1994, când liderul socialist, aflat încă la Palatul Elysée (era ultimul său an de mandat), a decis că „secretul” nu mai trebuie păstrat şi a permis (a ordonat?) apariţia unui reportaj fotografic în Paris Match.

Mandatul lui François Hollande s-a vrut, de la început, diferit. Actualul preşedinte a instalat-o la Elysée pe Valérie Trierweiler, cu care nu este căsătorit. Multă lume s-a întrebat, de atunci încoace, în ce măsură tovarăşa de viaţă a preşedintelui (mai brutal spus: concubina lui) poate juca rolul de „primă doamnă” a Franţei. Cei doi au apărut împreună în ocazii oficiale precum şi în diverse călătorii, în ţară şi în străinătate. Şi, ca şi cum lucrurile nu erau şi aşa suficient de complicate, revista Closer venea săptămâna trecută cu un reportaj de senzaţie, având drept subiect relaţia amoroasă dintre François Hollande şi actriţa Julie Gayet. Preşedintele – despre care n-ai zice, privindu-l, că ascunde un temperament de Don Juan – are, aşadar, şi o concubină şi o amantă. Actriţa este o fidelă simpatizantă socialistă şi s-a aflat în rândul întâi la mai multe mitinguri electorale ale lui Hollande. E limpede că François a remarcat-o, în schimb Valérie n-a văzut de unde vine primejdia.

Francezii sunt, se ştie, permisivi şi avatarurile acestui triunghi amoros ar fi putut, la rigoare, să-i amuze. Situaţia e însă mai complicată decât s-ar crede la prima vedere. Relaţia dintre Hollande şi Julie Gayet durează, pare-se, de aproape un an. Întâlnirile lor aveau loc într-un apartament din Rue du Cirque (nume predestinat: Strada Circului!), aflat cam la 150 de metri de Palatul Elysée . Apartamentul a fost locuit, în ultimii ani, de nişte persoane aflate în legătură cu mafia corsicană. Preşedintele se ducea la întâlnirile nocturne folosind un scuter şi însoţit de o gardă de corp (culmea, bodyguardul a fost fotografiat şi dimineaţa, cumpărând pentru cei doi, de la patiseria de după colţ, …croissants proaspeţi!). În mai multe rânduri, animat de elanuri demagogice tipic socialiste, Hollande a călătorit în provincie cu trenul, vrând să arate că şi preşedinţia, solidară cu poporul, face economii. Faptul că un bodyguard, plătit din banii contribuabililor, ajunge să fie părtaşul escapadelor galante ale preşedintelui a şocat, fireşte, opinia publică. Pe de altă parte, paparazzi au putut fotografia nestingheriţi imobilul din Rue du Cirque, ceea ce ridică mari semne de întrebare în ceea ce priveşte securitatea preşedintelui. Manuel Valls, ministrul de interne, a declarat că acesta n-a fost niciodată în pericol; ce să deducem de aici: că guvernul ştia de aventura şefului statului şi că a luat măsurile necesare pentru a o „acoperi”? În fine, starea depresivă care a condus la internarea în spital a lui Valérie Trierweiler adaugă acea notă melodramatică ce dă întregii poveşti un aer de telenovelă.

E de înţeles interesul cu care a fost aşteptată marţi conferinţa de presă de la Palatul Elysée la care au participat aproape 600 de ziarişti. Previzibil, prima întrebare s-a referit la relaţia cu Julie Gayet. Preşedintele a reluat refrenul cunoscut, cu inviolabilitatea vieţii intime. S-a eschivat de la orice lămuriri suplimentare şi a promis doar că va reveni ulterior asupra statutului dnei Trierweiler. Nu i se poate contesta lui Hollande aplombul, rezultat şi al unei îndelungate activităţi de militant, când a trebuit să-i înfrunte nu numai pe inamicii politici, ci şi pe mulţi dintre tovarăşii săi de partid (în primul rând pe fosta sa tovarăşă de viaţă, Ségolène Royal, cu care şi-a disputat investitura partidului socialist). Dar cred că, de data aceasta, schimbarea de optică este ireversibilă : francezilor nu le mai este indiferentă viaţa privată a preşedintelui. O confirmă şi ecourile din presă, care nu se limitează la reviste „frivole” precum Ellesau Paris Match, povestea formând obiectul articolelor de fond ale tuturor cotidienelor şi săptămânalelor importante. Nu mai vorbesc de presa străină care a comentat fără reţineri acest spectaculos şi neaşteptat Gayetgate. În plus, francezii nu prea au de ce să arate îngăduinţă unui preşedinte care e departe de a-şi fi îndeplinit promisiunile electorale.

Hollande a vrut, din start, să pară un preşedinte non-conformist, dezinhibat, lipsit de complexe – un preşedinte, cu un cuvânt pe care l-a repetat obsesiv, normal. A ajuns să fie prizonierul propriului proiect şi, în final, victima lui.