Specii urbane (VI): Stranierii

În acest penultim episod din miniseria dedicată unora din fiinţele trăitoare la oraş, ne interesăm de vietăţile migratoare al căror nume comun provine din vocabularul sportiv: stranierii.

Termenul s-a aciuat în limba română pe la începutul anilor ’90, fiind naturalizat de gazetarii şi crainicii seduşi de aroma mediteraneană a jargonului sportiv italian. Mai apoi, sfera de înţelesuri a cuvântului de împrumut s-a lărgit, astfel încât termenul este astăzi folosit şi pentru a-i denumi, adesea ironic, pe unii din românii plecaţi la lucru în străinătate.

În principiu, un stranier/ o stranieră este un om al muncii şi trebuie să adăugăm că specia cuprinde, dacă ţinem seama de relatările presei, doar anumite categorii de meseriaşi: bone, căpşunari şi livadari, menajere, muncitori în amenajări şi construcţii, şoferi ş.a., adică lucrători în meserii considerate inferioare şi prost plătite.

Între emigranţi, stranierii ocupă un loc aparte. Ei nu caută numaidecât să se fixeze definitiv în străinătate, ci rămân străinatici, în sensul că nu-s nici aşa (români), nici altminteri (străini). Cuvântul care surprinde bine această stare de chin şi zbatere a fiinţei este substantivul venetic.

Este, desigur, limpede că, din marea masă de români plecaţi din ţară în ultimul sfert de veac, numai unele exemplare fac cinste speciei stranierilor. În cele ce urmează, nu ne gândim la oamenii de rând care caută să-şi facă o viaţă mai bună în alt colţ de lume, ci la făpturile de care buna-creştere şi bunul-simţ s-au prins ca apa de gâscă.

Stranierul vero nu e greu de recunoscut. E fudul ca un cioban înfipt în bâtă, lacom şi stupid ca un popă din snoavele populare, viclean şi oportunist ca un vârf de atac, zglobiu ca mâna lui Maradona în careul advers şi guraliv ca o moară stricată.

Acest curcubeu de calităţi ale inadaptării pe care evoluţia le-a înscris în tiparele comportamentale ale stranierului trebuie completat cu deprinderea de a privi totul după cele două legi care dirijează o gândire oarbă: 1. „ca la noi la nimenea” şi 2. „mie ce-mi iese din asta?”.

Dacă fudulia se măsoară în acareturi precum maşina cumpărată la mâna a doua sau a treia, electronicele şi electrocasnicele luate cu toptanul de la ieftinica sau hainele „de firmă” achiziţionate cu kilogramul de la solduri, lăcomia şi stupiditatea se manifestă prin copy-paste existenţial. Are străinul căsoaie cu acoperiş fotovoltaic, garaj, piscină şi fântână cu pitici cântători? Copy-paste! Are străinul tabieturi? Copy-paste! Are străinul fason, moft şi capriţ? Copy-paste!

În patria-mamă, adaptarea fără discernământ a străinismelor a creat caricaturi şi orori, iar această lume întoarsă pe dos înmărmureşte pe oricine are minte să priceapă urmările pe termen lung. Ciupercăriile de case pestriţe şi oribile ridicate în mahalalele pompos numite „cartiere”, legiunile de rable pe patru roţi care poluează aerul urban, miile de de magazine second-hand în care scursurile civilizaţiei se dau pe post de chilipir şi sutele de cârciumi cu meniu occidental, dar upgradat româneşte nu sunt altceva decât probe de emancipare în stil straniero vero. Vorba ceea: fie turta cât de rea, tot mai bună-i o foccacia!

Aceste dovezi de integrare europeană pălesc atunci când cineva are prilejul să observe şi să reflecteze la apucăturile celor care vor să trăiască simultan şi aici, şi în afară.

Când vine vara, oraşele sunt lovite de valul seismic al stranierilor întorşi să-şi pună „în ordine” viaţa deturnată şi actele de stare civilă, iar leneşa, rigida şi ineficienta birocraţie românească nu este niciodată pregătită să facă faţă acestor scurtcircuitări. La ghişeele serviciilor de buletine, paşapoarte şi permise auto se îndeasă sute şi sute de făpturi care vor să obţină, pe loc, reînnoirea actelor. Aceasta este una din cele mai bune împrejurări de a studia natura acestui soi de creaturi urbane.

Nevricoase, negativiste, nepoliticoase şi gureşe până la logoree, respectivele vietăţi gregare dovedesc că sunt străine de orice brumă de civilizaţie, deşi o pretind ca pe un drept firesc şi elementar.

În stare de repaus, se manifestă zgomotos şi gesticulează amplu. Unele specimene fumează mult, scuipă abundent, umblă ca sfârâiacul după o pilă, o cunoştinţă sau o relaţie şi se asigură că puii au prilejul să reţină şi să copieze cu fidelitate comportamentele parentale. În fond, odraslele trebuie să priceapă că în viaţă contează doar că interesul poartă fesul („mie ce-mi iese?”) şi că descurcăreala e un mecanism adaptativ bun şi la export („ca la noi la nimenea!”).

În stare de agitaţie, stranierii vociferează şi se îmbulzesc, iar când îi apucă pandaliile, e urgie! Nici una din limbile pământului nu e aptă să redea ceea ce petrece în realitate.

Acest ghem de vorbe, atitudini şi comportamente violente sugerează că, atât în ţara-mumă, cât şi în patria „de adopţie”, stranierii sunt exploataţi, desconsideraţi, neintegraţi, respinşi. Refuzul sistematic naşte nemulţumiri şi refulări, iar din acestea se plămădesc monştrii.

Ori de câte ori au ocazia de a se defula, stranierii exhibă un straniu complex de superioritate şi de falsă civilitate, contrazis prin toate spusele şi faptele lor. Ce să-i faci dacă traiul în România e cât se poate de maro şi nici viaţa în străinătate nu e pe atât de roz, pe cât şi-o imaginează fraierii rămaşi acasă?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi