Strigoiul Marx

Privea melancolic prin cadrul ferestrei sale aurite pavajul ocru al celei mai celebre pieţe din lume. Cam aşa trebuie să fi privit şi Karl, medita el, la forfota din Grand Place, în Bruxellesul universităţii libere, sălaşul ocrotitor, ieri şi astăzi, al libertăţii de gândire (rânjet sardonic) adică al tuturor extremismelor criminale. Acolo, la numărul 9 din clădirea La Cygne, în cămăruţa plătită de prietenul Friederich, au scris în grabă, ca să ia banii de la Liga Comuniştilor, cei care îi însărcinaseră, la Congresul al II-lea din decembrie 1847, cu redactarea unui catehism revoluţionar comunist. După "Schiţa Profesiunii de Credinţă Comunistă" încercată în vară de bietul Friederich, Karl a scris şi el rapid, la începutul anului 1848, cu scurte pauze în care privea forfota din Grand Place, această broşurică de îndoctrinare spre crimă atât de influentă încât îi stă şi acum la căpătâiul patului, în ediţia princeps de la Londra, spre zilnică devoţiune.

Manifest der Kommunistischen Partei silabisi el, descifrând greu, cu germana simplistă pe care o învăţase ca spion la Dresda, textul tipărit cu alfabet gotic, aşa cum era moda timpului. Ce munte de cadavre a putut face pliantul ăsta propagandistic, gândi el admirativ, înţepat uşor de un vag sentiment de gelozie. Ce simţăminte furtunoase trebuie să-i fi animat pe tovarăşi atunci când striveau metodic hidra duşmanilor de clasă, ce măreţie, ce avânt! "Liga celor juşti", pe toţi dracii!, cum bine se chema organizaţia asta militantă la începuturi, după numele celui care a marcat, încă de la Revoluţia Franceză, începutul Jihadului. A războiului sfânt al Noii Religii a crimei făcută spre binele celor ucişi.

Ah, ce bucurie să-i hăcuieşti pe Romanovii ăia handicapaţi. Ce înălţare pe tovarăşul Ulianov pe care-l cinstim veşnic şi la ale cărui moaşte vin să se închine legiunile de hipsteri atei din toată lumea, pătrunşi de credinţa comunistă, sub diavoleştile ei chipuri de împrumut.

Iar de Sfinţia Sa Iosif Visarionovici ce să mai spui? Ne prosternăm umili la picioarele lui, copleşiţi de nimicnicia noastră întru crimă faţă de inegalabilele lui reuşite. Faţă de milioanele lui de victime ce mai putem face noi azi cu demenţii ăia teleghidaţi din Siria sau cu pârliţii din Cecenia sau Pakistan. Mărunţiş. Nici războaiele nu mai sunt ce au fost, parcă nu mai ai nicio bucurie când vezi că preşedintele Ucrainei şi amiralul flotei din Crimeea, trădători ce îi aveai pe statele de plată de mulţi ani, o şterg rapid revenind în cazarmă, la apelul de seară, ca să nu mai existe niciun dubiu. Câtă frustare să poţi ucide şi să nu ai ce! Că prostalăii ăştia de intelectuali stângişti care iau bani buni ca agenţi de influenţă şi ca mâncători de rahat pe "social media" sunt aşa de nevolnici şi gingaşi că nu-s în stare nici unui pui de găină să-i sucească gâtul. Atâta ştiu: să clămpănească răcnit împotriva americanilor şi a corporaţiilor, progresiştii dracului! Parcă noi sau China am fi vreun falanster al poporului. Noroc de ăia care fac asta gratis, ca proştii, că ne mai amuzăm şi noi la şedinţele de analiză.

Asta e. Grea viaţă de strigoi atunci când nu mai ai la îndemână tot sângele de care ai nevoie, mânca-l-ar Siberia pe boul de Mihail Mihailovici, tâmpitul care a stricat ordinea lumii pe care mă chinui de vreo cincisprezece ani să o refac înapoi. Să mai avem şi noi ce bea.

(După care, Vladimir Vladimirovici se aşeză pe tronul lui Nicolae al II-lea şi porunci să i se aducă campioana naţionala la gimnastică care să-i execute şpagatul şi flick-flacuri după pofta inimii. Fără chiloţi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video