Teatru pe apă la Iaşi

În 2012 scriam despre un spectacol de teatru pe apă, realizat de o companie olandeză independentă, cu nume grăitor – Theater te water. Mă întrebam când/ dacă va fi vreodată posibil aşa ceva la Iaşi. A fost realizat la Cluj-Napoca şi, iată, datorită FITPT, adus chiar la Iaşi. Modalităţile de a face teatru pe apă sunt multiple, în Olanda spectatorii intrau într-un vaporaş călător unde avea loc spectacolul. Regizoarea Mihaela Panainte alege un text cu/ pentru un protagonist (Iona de Marin Sorescu) şi îl montează pe o scândură plutitoare, pe lacul de sare din Salina Turda. La Iaşi, reprezentaţia a avut loc în condiţii audiovideo de invidiat pe Lacul Ciric, în zona fostei tabere pentru elevi, unde s-a improvizat un miniteatru în aer liber.

Arareori un spectacol care-şi propune noi modalităţi estetice se preocupă şi de respectarea textului de autor, a dramaturgului, pentru cazul de faţă poetul Marin Sorescu. Lucru care acum se întâmplă, ca în orice producţie cu pretenţii, realizată de oameni care cunosc politica teatrală occidentală. Exceptând sfârşitul, nu l-aş numi tocmai schimbat, doar uşor ambiguizat, diluat înspre simbolic, nedramatizat, tragedia în patru tablouri descrisă de Marin Sorescu devine drama omului contemporan: Câtă pustietate, mi-aş dori să treacă Dumnezeu pe-aici (alienarea, însingurarea, absenţa comunicării), Dragă mamă, mai naşte-mă o dată/ Prima viaţă nu prea mi-a ieşit// (…) naşte-mă mereu (eşecul, neîmplinirea, insatisfacţia), Ce moarte lungă avem! (conştientizarea condiţiei umane). Mai mult decât un monolog, Iona e un dialog cu sine însuşi, cu sinele dedublat despre toate aceste subiecte. Nu întâmplător e jucat de un singur actor, deţinând forţa de a ne menţine în stare de vigilenţă pe parcursul reprezentaţiei. Un actor cu microfon, o plută improvizată, un scăunel pliant, o vâslă, un briceag… Lacul Ciric luminat din toate părţile, noaptea, tablourile separate prin black-out de reflector, atmosferă feerică, atenţia încordată. Minimum de mijloace regizorale, efort din partea organizatorilor, maximum de mesaj grav de decriptat în spatele iluziei optice create de frumuseţea peisajului.

S-a spus despre moarte că nu ar fi decât o călătorie înspre altceva. Se zice că viaţa nu ar fi decât o trecere, un popas. Închis în burta balenei, Iona/ personajul uman are un răgaz ca să mediteze la toate acestea. A fi înseamnă a-ţi reaminti, a nu mai fi înseamnă a uita. Iona îşi aminteşte cine e şi îşi continuă drumul înspre lumină. Lumina este a lui a fi sau a lui a nu fi? Luminiţa de la capătul tunelului (când viaţa omului îşi află un sens, o ieşire din impas), lumina de dinaintea morţii (efect chimic sau semn al unei călătorii într-o lume de dincolo) – atunci când e viu Iona caută răspunsuri, atunci când e mort – singurul răspuns a fost dat: Ce viaţă scurtă avem, ce puţină grijă – cum ne-o petrecem; ce lungă ne e moartea… Îmi amintesc că aveam 5 ani şi mă căţăram pe glasvantul logiei şi stăteam în picioare şi priveam afară; niciun pericol, în ciuda groazei părinţilor mei, pentru că spaţiul dedicat florilor e destul de larg şi mă ţineam ferm de bara de metal a glasvantului. Şi mintea copilului parcă intra într-un tunel, atunci când încercam să îmi imaginez ce înseamnă că sufrageria aceasta nu va mai fi, glasvantul nu va mai fi, eu nu voi mai fi… Au trecut câteva zeci de ani şi am devenit cu mult mai neserioasă. Nu îmi mai pun problema, cea mai cu miez dintre toate. Însă, dacă ar fi să mă gândesc din nou, ce înseamnă a nu (mai) fi – aş intra, poate, în acelaşi tunel de neînţeles atunci, ca şi acum.

Şi dacă moartea e mai puternică decât viaţa, iar dragostea mai puternică decât moartea (vorbe…), ce e de făcut? Dragostea învinge moartea – am regăsit sloganul acesta într-un alt spectacol făcut accesibil publicului ieşean de FITPT (storytellingul de excepţie Iluzii de Ivan Vârâpaev, regia: Cristian Juncu). Dragostea adevărată e reciprocă sau nereciprocă? Un mod candid de reluare a Afinităţilor elective. Atât de neînţeles ne e moartea încât toate celelalte (viaţa, dragostea, reciprocă sau nereciprocă) nu sunt decât nişte iluzii, comparativ cu singurul lucru care de secole a dat vieţii omului un sens. Moartea – unica certitudine şi dacă uneori nu ne merităm viaţa (ori dragostea), neîndoielnic ne merităm propria moarte. Amintiţi-vă… noi suntem Iona.

(Iona, regia: Mihaela Panainte, actor/performer: Florin Vidamski, Lacul Ciric, 10 octombrie, în cadrul FITPT 2014)