Un show ne-a afrimizat. Şi Halloween

O lume se sfărâmă ca o oglindă ce se împrăştie în bucăţi. Cioburile se adună şi formează un glob (intercalat de cele două ventilatoare de lustră retro), prin care lumea este reflectată multifaţetat; de la o lume cândva distrusă (a inocenţei, sentimentelor împărtăşite, a omeniei şi onestităţii) la o pluralitate de proiecţii de lume postmodernă. Discoteca din Visul unei nopţi de varăse mută de la Atena, prin Ardeal, la Bucureşti. Radu Afrim ştie cum să-şi vizeze, să avizeze şi să implice spectatorul fără a-l brusca, aşa cum se practică în teatrul interactiv. Am mai avut cu un alt prilej impresia că în cheie regizorală toate personajele erau moarte. De data aceasta e confirmat: urmaşii lui Dracula trăiesc în lumea spectrelor de cine ştie când, iar procesul de trezire la o viaţă autentică e dificil; astfel încât nu ne-a mai rămas decât umorul strămoşesc. O doză serioasă de râs într-o atmosferă cordială, sinistrul configurat de R.A. nu ne-a fost nicicând mai familiar; strânşi cu toţii pe scenă, vegheaţi de acelaşi glob, urmărind cum creaturi fantomatice îşi încarcă bateriile în spatele unei uşi şi al unor ferestre, profilând în faţă personaje cu sevă.

Castingul dracului e un fenomen de spectacol, care s-ar putea reprezenta pe sine cu succes ca realizare regizoral-coregrafică într-un festival internaţional. Acum, în sezonul Halooween-ului de import american, defrişând printr-o pădure de reminiscenţe socioculturale (anecdote, melodii, calambururi) ale anilor ’80-’90, nimic mai ales decât un show cu miză dublă: criticarea societăţii actuale printr-o condamnare a comunismului ceauşist. Acţiunea este construită în două planuri, o circularitate impecabilă asociind trecutul de prezent: figura anticristică a copilului blond, fiul sau poate reîncarnarea cuiva important (a lui Ceauşescu pe care fostul pionier îl detronase, urmând să-l reinstituie, neştiind de filiaţia karmică a fiului său din fostul dictator; sau doar a stră-străbunicii de secol XIX?). Atât la nivel de suprafaţă (aluzii sociopolitice actuale, bunăoară la explorarea gazelor de şist, ironizarea sfredelitoare, totuşi blândă a ”epocii de aur” cu şlagărele şi eroii ei cărora le-au luat locul hiturile şi starurile), cât şi la nivel secund (repetarea periodică a blestemului, simbolistica cifrei 7, mitul lui Dracula), povestea este menţinută într-un anumit grad în ambiguitatea conferită de un scenariu construit ludic din mers, alături de actori a căror improvizaţie este condusă înspre un întreg impecabil. Un puzzle ale cărui piese, fie că e vorba de decor, fie de acţiuni sau personaje, sunt perfect justificabile în context spectacologic.

Familia teologică îşi găseşte corespondent pe dos, în descendenţa vampirică: tatăl bogătaş, mama depravată, fiul solitar, Nosfy/ Nosferatu – un spirit vlăguit. Tatăl pune la bătaie 5.000 de euro organizând un casting în vederea selectării entertainer-ului pentru ziua de naştere a fiului său. În copilărie, nu avusese el însuşi parte de zi de naştere din cauza unei fatalităţi: se născuse pe 26 ianuarie, când se organizau tot felul de manifestări de celebrare a conducătorului, confiscând televiziunea şi evenimentele zilei. De aceea, în semn de revoltă pionierul recită spre consternarea tuturor cum conducătorul e ”ca un vampir în criptă” şi pune la pământ portretul acestuia, cu un surâs mefistofelic. Ulterior, îşi va alege o altă zi de naştere (8 martie). În straturi, trecutul (secolul XIX), trecutul recent (România comunistă) şi viitorul anterior (anii ’90) se suprapun unul peste celălalt de la sala de bal de odinioară, la căminul cultural şi apoi locul de organizare al castingului. Personaje din orice timp pot intra oricând pe uşa de la sala de audiţii. Juriul este format dintr-o fostă profesoară, îmbrăcată strident de la s.h. şi care repetă ”ioi” până la epuizare, în c…t până peste cap în garsoniera ei de nefamilişti, un balerin ratat, cu diplomă falsificată în industria diplomelor contrafăcute, supraponderal, claunizat prin vestimentaţie bizară şi mascatul afrimian – şoricelul cu ochi când fluorescenţi, când roşii, cap mare de pluş, coadă proeminentă şi corp încordat ca un arcuş. Fiecare actor joacă, în general, dublu rol, şoricelul dansator este în acelaşi timp candidat, imitându-l pe Michael Jackson a cărui reîncarnare se crede. Tot el este regizor într-un scurt moment de rupere a convenţiei teatrale, trimiţând înspre Afrim. Acesta nu doar se proiectează pe sine în spectacol, dar presară cu metareferinţe – trimiţând înspre alte spectacole ale sale -, apoi metareferinţe diverse din filme, muzică, folclor. Folclorul include butade din comunism, inteligent prelucrate şi integrate.

Nostalgia comunismului la români este o variantă a nostalgiei originilor. Implicaţiile simbolice ale scenariului mai au în vedere mitul lui Dracula, cu suprapunerea figurii lui Vlad Ţepeş, ca şi a lui Nicolae Ceauşescu peste imaginea vampirului. Astfel că povestea se ţese aproape firesc, făcând apel şi la nevoile trupei de exprimare şi improvizaţie. La fel de natural se derulează spectacolul, în bună tradiţie afrimiană: planuri suprapuse, ironizare, critica valorilor populiste, umor rafinat, ieşire din Balcani prin distanţare şi redimensionare estetică. Spectacolul acesta este un ”acasă” al umanului de pretutindeni, al lumii afrimizate. Un (anti)-Halloween show: noi suntem spiritele (in-between – agonizând în intervalul dintre viaţă autentică şi moarte simbolică/ spirituală) şi noi decidem încotro.

(Castingul dracului/The Devil’s Casting, text şi regie: Radu Afrim, distribuţia: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, GallóErn, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes,Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely Botond şi Nagy László, muzică: Vlaicu Golcea, coregrafia: Andrea Gavriliu, Compania Teatrului Naţional din Târgu-Mureş „Tompa Miklós”, în Festivalul Naţional de Teatru 2014)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală