Caută 
3 MIN
Abia de mai exista energie nationala pentru a comemora an de an victimele revolutiei din 1989. Au fost perioade cind anul 1989 a fost evocat triumfalist, alteori a fost subiectul unor controverse furioase. Acum, nu mai stirneste pasiuni de nici un fel. Confuzia si nepasarea inconjoara aniversarile unui eveniment pe care nici nu stim sigur cum sa il denumim.
In presa, fiecare decembrie este intimpinat cu un aer frustrat din cauza lipsei progreselor in studierea si anchetarea evenimentelor din 1989. Anul acesta, dosarul revolutiei a primit inca o lovitura, dupa ce Curtea Constitutionala a admis o exceptie de neconstitutionalitate la o modificare a Codului de Procedura Penala, fapt care a pus in cauza modul in care procurorul Dan Voinea a construit probatoriul de la dosar. Oricum, despre Voinea circulau de mult timp informatii ca nu este foarte atent la proceduri si ca munca lui sisifica s-ar putea narui in fata unor avocati inteligenti, atenti la detalii. Perseverenta cu care Voinea a urmarit, chiar in perioade cind mediul politic ii era ostil, documentarea unor dosare delicate precum cel al revolutiei sau cel al mineriadelor este laudabila. In cazul revolutiei, este, de pilda, salutar ca a renuntat, ca ipoteza a anchetei, la gogorita "teroristilor". Insa ceva nu este in regula cu intirzierea inexplicabila a instrumentarii acestor dosare. Oricit de complicate au fost spetele, cred ca sinteti de acord ca 18 ani de ancheta inseamna prea mult. Este anormal ca dosare esentiale pentru starea morala a acestei natiuni sa fi depins de un singur om. In plus, este vorba de un om pe ale carui metode de lucru si rigurozitate nu ne puteam baza. Nu este de mirare acum ca Procurorul General, transferind dosarele de la Voinea, descopera numeroase nereguli la dosar in materie de procedura.
Nici cunoasterea academica a evenimentelor din 1989 nu a inaintat prea mult. Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989 si-a dat arama pe fata cu ocazia scandalului Murgescu, tradindu-si menirea cu care a fost conceput: aceea de aparator al variantei oficiale asupra revolutiei emise de Ion Iliescu si apropiatii sai. Bogdan Murgescu a incercat sa publice sub tutela Institutului – sa nu uitam, o institutie publica – o culegere de studii in care existau interpretari contrare versiunii Iliescu. Nu a avut succes, fiind nevoit sa apeleze in cele din urma la o editura privata, la Polirom. In rest, Institutul a publicat materiale mediocre si care nu au nici un fel de impact public. Pina acum, singura istorie coerenta a revolutiei din 1989, construita dupa criterii academice, este cea a britanicului Peter Siani-Davies, publicata in 2006 la Humanitas. Exista, in plus, un numar de studii parcelare serioase, dar problema este ca inca nu avem o versiune minimala asupra decurgerii evenimentelor din 1989 asupra careia sa existe consens public. Memoria lui ’89 este inca extrem de fragmentata si conflictuala.
Aniversarea revolutiei este umbrita si de nivelul ultragiant al nostalgiei fata de comunism. Sondajele inregistreaza inca un numar mare al celor care cred ca "era mai bine inainte de 1989", ca "Nicolae Ceausescu a fost conducatorul politic din ultima suta de ani care a facut cel mai mult bine", ca "tara era mai bine administrata inainte de 1989" sau apreciaza comunismul drept "o ideea buna, dar prost aplicata" etc. Corpul dur al nostalgicilor este format din persoane de peste 55 de ani, cu maxim 8 clase, venituri mici, status social scazut, fara capital social, provenind in special din Moldova si Muntenia, din gospodarii sarace din mediul rural, care au avut de pierdut in urma caderii comunismului. Insa intre cei care tind sa aprecieze pozitiv perioada dinainte de 1989 se afla persoane cu profiluri foarte diferite – virsta, regiunea, educatia nefiind predictori puternici. Tehnic, nu vorbim aici strict de nostalgie, ci mai mult de o evaluare negativa a prezentului in comparatie cu un trecut estetizat. Oricum, faptul ca revolutia din 1989 nu simbolizeaza o schimbare in bine pentru o buna parte din populatie reprezinta un esec al lumii in care traim.
