Ziua deziluziei

Au trecut zece ani de cind hoarde de mineri "curatau" cu ajutorul bitelor Piata Universitatii de "golanii" care contestasera in strada, timp de doua luni fara intrerupere, regimul Iliescu. Au trecut zece ani in care, in materie de justitie, s-a facut prea putin pentru ca lucrurile sa iasa la lumina, iar vinovatii sa fie sanctionati. Ion Iliescu, principalul actor al acelor evenimente, zimbeste acum linistit si asteapta ca romanii sa il mai aleaga o data in prima functie in stat. In Romania, constatarea ca justitia este la indemina politicului tine de domeniul banalului. Politicieni si magistrati deopotriva ridica din umeri si accepta acest fapt ca intrind in legile firii. Oricine iti poate furniza o "analiza" in legatura cu motivele pentru care mineriada din 1990 nu a fost trecuta prin justitie nici inainte de 1996, nici dupa, dar nimeni nu se revolta. Ceea ce ar trebui sa fie obiectul protestelor de strada ale societatii civile, ale organizatiilor neguvernamentale de care este plina Romania este doar materia de exercitii sapientiale ale "comentatorilor". "Actuala putere a facut un compromis politic si, pentru a nu destrama coalitia, a preferat sa amine dosarul mineriadei din 1990", spunea deunazi un magistrat, cu aerul unui veritabil analist politic. Acesta este unul dintre cele mai grave semne ale crizei: un reprezentant al justitiei vorbeste limbajul anormalitatii cu mina cea mai fireasca. Sa acceptam, desi ne este greu, ca justitia se misca mai incet si ca la dosarele mineriadei mai este mult de lucrat. Intr-o societate democratica functioneaza insa si alte forme ale sanctiunii. Cel mai semnificativ semn in acest sens ar fi trebuit sa fie excluderea, prin optiune politica, a lui Ion Iliescu de pe scena politica. Iata de ce. In Romania, memoria fenomenului Pietei Universitatii si a evenimentelor din iunie ’90 este mai degraba confuza. "Meritul" pentru aceasta ii revine aceluiasi Ion Iliescu. Ca si in legatura cu revolutia din decembrie 1989, Iliescu s-a afirmat in iunie 1990 ca un mare maestru in fabricarea de versiuni oficiale ale evenimentelor. Destul de multi cred si astazi ca in 1990 s-a inregistrat o tentativa de lovitura de stat, pusa la cale de catre forte de extrema dreapta, de catre legionari, "in cirdasie" cu partidele istorice. In consecinta, actiunile extreme ale regimului – mobilizarea muncitorilor de la IMGB, a minerilor, angajarea armatei, actiunile ilegale ale politiei – apar ca firesti "in contextul de atunci". Ceea ce este neclar pentru romani este in Occident subiect de manual. In toate tratatele despre tranzitie, semnate de somitati ale stiintelor politice, regimul Iliescu, in primii sai ani, este tratat ca un regim cu tentative autoritare. Mobilizarea multimilor impotriva opozitiei politice este cel mai important criteriu pentru a da un astfel de verdict. Dublarea autoritatilor statului cu forte paramilitare este (o spune H. Arendt) o caracteristica a regimurilor nedemocratice. Iliescu nu numai ca a dat ordin ca politia si armata sa actioneze in stare de exceptionalitate (desi nu fusese instituita starea de urgenta), dar a si convocat fortele "vigilente" pentru a suplini activitatea organelor in drept. Este simptomatic ca, in iunie 1990, Iliescu isi punea problema reinfiintarii garzilor patriotice, care sa fie aparatoarele noii democratii. In fapt, democratia pe care o construia Iliescu in 1990 era una de tip revolutionar, in care – asa cum puncteaza J. Linz – puterea, invocind exceptionalitatea statutului sau, de emanatie a revolutiei, isi ingaduia sa actioneze dincolo de normele procedurale ale democratiei si ale legalitatii. Este surprinzator ca in Romania nu este clar pentru toata lumea ca Iliescu a apelat in 1990 si 1991 la metodele pe care le folosea (cu mai putin succes) Nicolae Ceausescu in 1989: represiunea combinata cu mobilizarea multimilor impotriva opozitiei, cenzura, dezinformarea (prin intermediul ziarelor "Adevarul" si "Azi", precum si al TVR), promovarea logicii confruntationiste si a retoricii de tip comunist (cuprinzind diabolizarea adversarilor ca "fascisti" si "legionari", eufemismul pervers si figurile limbajului escatologic). In conditiile in care Ion Iliescu beneficia de sprijin popular (al celor care profitasera de pe urma comunismului, dar erau excedati de excentricitatile lui Ceausescu), mecanismele defensive concepute de comunisti au functionat perfect in timpul lui Iliescu. Cu toate acestea, imaginea lui Iliescu este aproape roza in Romania. Opinia publica este inerta, comoda si dispusa sa se lase influentata cu usurinta de strategiile de disimulare manipulate de Iliescu si de PDSR. Cei mai multi dintre romani cred ca Iliescu s-a schimbat si ca este acum un democrat veritabil. In fapt, Iliescu este un mare artist al simularii. Este arta care se invata cel mai bine in timpul regimului comunist, in care el si-a facut cariera. Lui Iliescu i-a reusit pina acum simularea unei revolutii, simularea schimbarii la fata si simularea democratiei. El profita de faptul ca in Romania nu se gasesc inca ochelari pentru depistarea imposturii. In Occident, in schimb, lucrurile sint clare. Nu cine stie ce complot i-a determinat pe toti cei care au facut analiza regimului de pina in 1996 sa vorbeasca despre o "democratura". Nimic altceva decit declaratiile anti-democratice si anti-occidentale ale lui Iliescu, citite in cheie corecta, au provocat circumspectia politicienilor si investitorilor de peste hotare. In toata aceasta poveste, mineriada din iunie 1990 este momentul in care, in Occident, au disparut iluziile in legatura cu Romania. Simpatia din decembrie 1989 s-a transformat in iunie 1990 in stupefactie. Incintarea occidentalilor a decazut in scepticism. Mineriada este momentul in care Romania devenea o tara ciudata. (Adrian CIOFLANCA)