Cu magarul la Ierusalim

O aparitie stranie a facut rumoare ieri, la orele prinzului, printre locuitorii Mindrestiului si a celor din Rastoaca. Nu este vorba despre nici un OZN si nici de vreo vietate nemaivazuta, ci pur si simplu de doi pelerini. Doi nemti minati de ambitia de a ajunge din tara lor tocmai la Ierusalim, mergind pe jos, alaturi de un atelaj tras de-un catir si de un magar. Ei vor poposi si astazi in paduricea de linga localul Dumbravita, dupa care isi vor incalta – la propriu – dobitoacele si vor pleca mai departe, sa-si implineasca visul.
Pe Cosmos Beruhard Eitelgorge si Irmi Kale, ambii de 50 de ani, ii leaga acelasi ideal: sa ajunga la Ierusalim dar nu oricum, ci asa cum a ajuns si Iisus, calare pe magar si insotit de cei 12 apostoli. Cosmos si Irmi au si ei apostolii lor. Doi ciini, un catir, un magar si o pisicuta. Cu exceptia catirului, celelalte suflete li s-au alaturat pe drumul inceput efectiv in urma cu doi ani. „In 1997 am inceput sa ne stringem echipamentul si am incercat sa gasim sponsori. Ne-am gindit la aceasta modalitate de calatorie si din motive practice, este mai economic, dar si pentru ca dorim sa aratam ca Iisus a fost un om normal. Din Germania l-am cumparat pe Moli, catirul. Am facut doua genti si le-am pus pe el, dar era prea mult. Ne-am oprit in Cehoslovacia la manastiri si acolo am construit atelajul”, povesteste Beruhard. Anul trecut au ajuns in Romania si au trebuit sa faca fata unei experiente groaznice, in urma careia Irmi se resimte si astazi. Cei doi si-au intins cortul la marginea unui lan de porumb din zona Sascut si au fost atacati bestial de un individ care i-a batut cumplit, le-a furat cartile de credit, pasapoartele si aparatul de fotografiat. „Eu am stat in coma, la un spital din Iasi, patru zile. Dar Irmi a stat in coma doua saptamini, a fost trimisa in Germania pentru tratament si pina nu s-a restabilit, nu am putut pleca mai departe. Cu toate ca a fost ingrozitor, am vazut in asta o incercare la care am fost supusi in drumul nostru. Cu atit mai mult dorim sa reusim”, spune Beruhard. De la Kholn – Germania si pina in urbea noastra, cei doi indrazneti au parcurs deja aproximativ 2000 de kilometri. Pina in Ierusalim, mai au de mers inca 3000!
Magarul incaltat si caruta cu frigider!
Cei doi pelerini impreuna cu alaiul lor par intr-adevar, desprinsi dintr-un tablou. Nu seamana cu nimic din ce-a mai intilnit romanul pe drumurile neaose, asa incit si reactiile au fost pe masura. Copiii s-au strins ca la urs, curiosi sa studieze ciudata caruta care le traverseaza satul, pe toate partile, sau macar sa mingiie dobitoacele care duceau intreaga povara. Pina si necuvintatoarele au stirnit discutii inflacarate. Pai unde, doamne iarta-ma, s-a mai vazut magar incaltat! Dar incaltat cumsecade, cu opinci facute din talpile dezlipite ale bocancilor stapinilor, si incheiate, in loc de sireturi, cu sfoara cusuta cu grija. Ce sa-i mai potcoveasca, daca tot au materie prima la indemina! La atitia mii de kilometri batuti la pas, cei doi nemti au adunat destule talpi refolosibile. Si cum nimic nu se arunca ci totul se transforma, ele stau stivuite intr-un coltisor al ingeniosului mijloc de transport, el insusi demn de toata admiratia. Beruhard, artist plastic de profesie, l-a migalit destul de multa vreme, insa din miinile sale a iesit pina la urma un lucru demn de toata admiratia. Mai mic decit o caruta cu coviltir, seamana mai degraba cu o caleasca ce ar fi putut foarte bine purta pe vremuri, printesele. Atita doar, ca nu are geamuri. In schimb, spatiul sau este folosit la maxim. Nici cu gindul nu poti duce cite lucruri incap in respectiva casa pe roti! Mai mult, ramii mut de uimire cind cel care a conceput-o iti arata chiar si un fel de frigider! Captusit cu zapada artificiala, pelerinii isi pastreaza in el strictul necesar cu de-ale gurii. Deasupra lui, vesela e asezata metodic, pe caprarii, asa incit in orice moment sa poata fi luata, iar intr-un sertar savant ascuns undeva sub osie, calatorii si-au pus la pastrare detergentii. Pina si apa e depozitata in doua burdufuri cum probabil unii dintre noi am mai vazut prin filme. Chiar si necuvintoarele ce compun micul alai al nemtilor par sa fi „batut copita”: catirul nu se sfieste ca intre doua guri de iarba sa infulece fara jena si mincarea pisicii. Lipindu-si din cind in cind botul de trupul stapinilor stirnesc totusi invidia ciinilor, care se ridica in doua picioare linga acestia, doar-doar or capata mai multa atentie. Cel mai indaratnic este, fireste, magarul. De sorginte harghitean, nici macar incaltat in opinci cum n-au vazut neam de neamul lui, nu renunta la incapatinare. Beruhard povesteste ca din cind in cind, magarusul are crize de personalitate. Se propteste intr-un loc si nu mai vrea, in ruptul capului, sa plece! „E mascul si din cauza asta”, crede stapinul lui. Capos sau nu, el este insa cel care poarta in spinare – intr-o cusca savant impletita – rasfatata pisicuta.
Din dragoste de oameni
Prietenosi si non-conformisti, cei doi pelerini au stirnit in cei care i-au vazut, sentimente contradictorii. Unii au impresia ca sint de-a dreptul nebuni pentru ca s-au apucat sa bata atita drum pe jos, altii ii banuiesc chiar de lucruri necurate, in timp ce o alta categorie ii priveste cu invidie. Citi dintre noi n-am visat sa n-avem alta treaba decit sa ne luam lumea-n cap si sa batem planeta albastra cu piciorul! Sa uitam de serviciu, de familie si sa plecam in lumea larga fara sa privim inapoi… Irmi a ingrijit toata viata sa copii, a fost un fel baby-siter, iar partenerul sau de calatorie este artist. Spune ca n-a realizat nimic notabil in domeniu, a lucrat ca sa cistige bani pentru viata de zi cu zi. Intreaga pasiune si-a pus-o insa in aceasta calatorie. Iar din toate locurile pe care le-a vazut pina in prezent, i-a ramas la inima Romania. „Imi plac oamenii de aici si as vrea, cind ma intorc, sa ma stabilesc in Romania. Nu pot sa spun ca se va intimpla sigur, insa deocamdata, e locul in care-mi place cel mai mult”, crede Beruhard.
Se insera cind in poienita de linga localul Dumbravita, cei doi pelerini isi ridicau cortul, pentru culcare. Nu vor camere de hotel, si nici restaurante. Obositi de atita drum, vor ramine pe loc si astazi. Apoi o vor porni din nou hotariti sa-si atinga telul. Asa au vrut ei, sa bata cinci mii de kilometri la pas, dintr-o convingere ferma: ca numai asa, vor reusi sa pastreze viu spiritul acelor vremuri. Sa duca mai departe simbolul celui care este inceputul si sfirsitul si viata fara de moarte, atita timp cit ne va mai ingadui pamintul… (Laura BREANA)