Ingropata in mizerie

Neonila Barbu, de 91 de ani, din Petresti, a ajuns sa-si traiasca batrinetile intr-o mizerie ingrozitoare, dirdiind de frig in una din odaile casei care a fost, pina nu demult, a sa. De un an si jumatate biata femeie a orbit – zice ca de atita plins dupa fiica-sa, moarta prea devreme – iar singura ruda care i-a mai ramas, fiul, n-a mai vizitat-o de la Pasti. „Vara tot am dus-o mai binisor, dar acu’ a venit iarna… Mi s-a facut frig de dimineata si de-aia m-am bagat in pat. N-am lemne, dar ma-ngramadesc aicea si Dumnezeu ma incalzeste…”, spune saracuta. Daca n-ar fi fost vecinele care sa-i mai dea o strachina de mincare, batrinica s-ar fi stins demult, nestiuta de nimeni, ingropata in mizeria care o inconjoara.
Toata lumea o stie de tanti Lina. Din ’44, de cind s-a mutat in Petresti – satul de bastina al sotului ei. „Am avut om bun, da’ Dumnezeu mi l-a luat… Eu sint din Moldova, acolo ne-am si intilnit. A trebuit sa plecam de frica rusilor. Sotul meu a fost in razboi, a fost si ranit pe front si daca mai stateam acolo, precis il impuscau rusii. Am venit aici si am dus-o bine cu el. Am avut si vaca si pamint, de toate… De douazeci de ani am ramas vaduva. In urma cu sase, sapte ani mi-a murit si fata. Cind traia fata nu-mi bateam capul… Acum ce sa fac? Ce sa fac, daca asa vrea Dumnezeu…”, se vaita saracuta.
Am gasit-o zacind intr-un pat putrezit, umed si mirosind greu a urina. Avea capul infasurat pe trei sferturi intr-o broboada neagra, zdrentuita, si trupul ascuns sub doua plapumi mizerabile, pline de gauri. Ferestrele murdare erau dublate de o retea de pinze de paianjen, iar din tavan, fire lungi de funingine curgeau in nestire, innegrind si mai tare lutul odaii, zdrentele cu pretentii de haine, cele citeva farfurii, nespalate din timpuri imemoriale si tablourile din care zimbeau straniu chipuri fericite, din alte vremuri…
Daca nu i s-ar fi zarit o bucatica din fata, am fi putut jura ca patul respectiv nu adaposteste nici o fiinta. Ce-i drept chiar am fi vrut sa fie asa…
A incercat sa ne intimpine. Cu greu, a reusit sa dea la o parte plapuma. Odata cu ea s-a risipit si toata bruma de caldura. Tanti Lina si-a scos la iveala picioarele, subtiri ca doua crengi, cu degete murdare, marginite de unghii negre, incredibil de lungi. N-a avut cine sa i le taie iar ea, chiar daca ar fi vrut, tot n-ar fi avut vreo sansa sa reuseasca. Nu vede. Nu mai vede „de vreun an si ceva. De cind a murit fata. Am plins-o si am tot plins-o si am ramas fara ochi. Tare bine era cind traia, dar mi-a luat-o Dumnezeu si pe ea. Si de cind s-a insurat baiatul, sint tot singura. A plecat la Bicaz, sta acolo cu nora-mea. N-are ce-mi face, ca-i si el bolnav de inima iar nora-mea nu ma prea iubeste. Nu stiu daca mi-a zis de doua ori «mama» de cind s-au luat. Da’ eu nu dau peste ei. Nu-i supar. Sufar, dar peste ei nu dau…”, spune tanti Lina. Si intr-adevar sufera. Are un fel al ei, special, de a plinge fara lacrimi, de a-si varsa durerea pe care o traieste nu prin ochi, ci prin toti porii trupului sau.
„Am zis sa tai scindurile de la gard, dar n-am putere”
De prea multa vreme, odaia in care zace tanti Lina, precum si chichineata careia-i zice „bucatarie”, n-au mai fost varuite. Ca sa treci dintr-una intr-alta iti trebuie oarece indemnare, pentru ca usa care le desparte e atit de mica, incit ai putea crede ca in acea darapanatura traiesc pitici. Ca sa fie oarecum mai in siguranta, tanti Lina a proptit un scaun in usa de la camera. Nu de frica hotilor – ca oricit ar vrea, acestia n-ar avea ce sa-i fure – ci de teama gerurilor care patrund nemiloase, prin fiecare firida. Fiindca nu se mai inclanteaza, batrinica inchide usile cu lacatul si acolo unde n-a mai avut asa ceva, a legat belciugele cu sfoara. Oricit s-a straduit insa, n-a reusit sa stapineasca frigul crincen care i-a cotropit odaia. Din cei 600 de mii de lei, cit primeste lunar, ca pensie de urmas, batrina cumpara cite ceva de mincare. Roaga vecinele care-i trec pragul sa-i ia de-ale gurii si cind nu mai sint bani, le spune sa-l roage pe patronul de la magazin sa-i treaca in cont cheltuiala. „Am noroc cu vecinele care ma iubesc, imi mai dau cite oleaca de mincare. Ma cunosc toate, ca doar stau aici din ’44. Am fost si eu femeie buna, la toate nuntile, la toate pomenile am ajutat la mincare. De foame poate ca n-as rabda, ca mai fac si eu cartoafe, le pun in oala, le fierb, daca am foc le mai si coc. M-as descurca, n-as duce-o asa rau daca as avea lemne. Pipaind asa, si tot fac. Mi-as spala, mi-as face de mincare. Nu stau degeaba, sa stiti. Asa oarba, si tot fac. Numai ca azi dimineata mi-a fost cam frig si m-am bagat in pat. Ma-ngramadesc aicea si Dumnezeu ma incalzeste. Am zis ca sa mai iau niste scinduri de la gard sa le tai sa le pun pe foc, dar n-am putere. Cine sa vina la mine sa mi le taie, ca toata lumea are treaba lor…”, se tinguie saracuta.
„Fi-su a zis ca nu poate veni, ca are picioru-n ghips”
Revoltati de situatia Linei, vecinii povestesc ca au incercat sa ia legatura cu fiul acesteia, de la Bicaz. „A zis ca nu poate veni, ca are piciorul in ghips. Da’ de la Pasti si pina acum, tot cu picioru-n ghips a stat? A vindut casa si nu-l mai intereseaza, dar e pacat de la Dumnezeu, ca moare femeia de frig daca n-o ajuta cineva”, a spus una dintre vecine. Oamenii povestesc ca nici de la Primarie n-a trecut nimeni pe la babuta, de mai bine de doi ani. Si ca ei nu mai stiu ce-i de facut, ca vine iarna si daca un blid cu mincare nu-i asa greu de dus, lemne nu-si permite nimeni sa-i cumpere.
In camaruta ei mizerabila, tanti Lina gaseste totusi scuze tuturor. Tremurind, incearca sa faca fata iernii acoperita cu doua plapumi, in camaruta ei innegrita de fum. Are 91 de ani si nu stie cit va mai putea sa lupte. Stie doar ca frigul adunat in oasele sale doare crincen. Mai tare decit singuratatea si mai rau ca foamea. Va mai rezista? (Laura BREANA)