Un om necajit

Stelian Toader are 53 de ani, trei copii, o nevasta bolnava si o existenta inecata intr-o saracie din care nu mai spera sa iasa vreodata. Totul s-a dus de ripa in momentul in care omului i-a fost amputat un picior, in urma unui accident la munca. De atunci, toata familia lui isi duce zilele din cei 1,250 milioane lei primiti lunar ca indemnizatie pentru handicapul pe care il are. Stelian isi doreste foarte mult o proteza, un fotoliu rulant sau cel putin niste cirje moderne, cu care sa se poata deplasa mai usor. In felul acesta, spera ca ar putea munci, asa incit copiilor lui sa le fie mai bine.
Multi dintre noi l-am intilnit pe strada. Se tiraste incet, carind dupa el cirjele negre de atita purtat. Ele i-au inlocuit piciorul pe care l-a avut pina anul trecut, si acum nu-l mai are. Un picior pe care il simte si azi, il doare sau il gidila, ca si cum ar vrea sa-i faca si mai mult in necaz. „Eu n-am zacut niciodata. N-am fost bolnav, pina la necazul asta. Si nici nu mi-am imaginat ca mi se va intimpla sa ramin fara picior. Culmea este ca il simt si acum, pina in talpa. Parca l-as avea de adevaratelea, citeodata ma doare, alteori ma gidila. Dau sa ma scarpin si-mi aduc aminte ca nu mai am picior. Este destul de neplacut”, povesteste nea Stelian. Pina la nenorocirea cu piciorul spune ca dus-o bine. A muncit toata viata lui, este instalator sudor si are in cartea de munca 32 de ani vechime. Spera la batrineti cel putin linistite daca nu imbelsugate, dar soarta a decis altceva. „Am muncit toata viata mea. In urma cu ceva ani, m-a dat in somaj de la societatea unde lucram. Intr-o zi m-am dus la cineva particular sai fac ceva la un depozit. Acum sase ani s-a intimplat. Cind lucram, s-a rupt rastelul din sudura si mi-au venit pe picior 22 de tone. Am fost internat in spital, operat de sapte ori. N-am avut bani sa ma duc pe la alte spitale de prin Bucuresti, asa ca am ramas la asta din Focsani. Mi-au pus tija doctorii si mi-au zis ca la un an sa ma duc sa mi-o scoata. Nu mi-au mai scos-o ca ziceau ca nu se mai poate si anul trecut s-a infectat. A inceput degetul mare de la picior sa-mi coaca”, isi aminteste nea Stelian. Necajit, de-abia ce poate sa mai povesteasca despre cum a asistat neputincios la ciopirtirea propriului trup. Mai intii i-au amputat degetul. Infectia s-a extins si i-au taiat piciorul de deasupra gleznei. Si ultima data, i l-au amputat de la genunchi. „Au inceput sa taie in iunie si pina in decembrie m-au tot taiat. Ultima data chiar m-am uitat cum taie. I-am spus doctorului sa nu-mi puna cearceaful ala in fata, ca vreau sa vad. Au taiat pur si simplu cu fierastraul. Ma durea rau, cel putin ultima operatie a fost facuta mai mult pe viu, ca din cauza celorlalte anestezii nu a mai prins. Noroc ca am inima tare”, se incurajeaza singur, nefericitul. Este atit de mic si atit de slab incit cirjele par sa-l depaseasca in greutate. Aproape ca nu-ti vine sa crezi ca a putut aduna in trupul sau putintel atita nedreapta suferinta…
Mincare la Cantina Saracilor
Cei trei copii ai omului au fost poate cei mai afectati de saracia care s-a impus in familie, odata cu accidentul tatalui lor. La 17, 15 si 14 ani, ei au ajuns sa inteleaga ca n-or sa poata niciodata sa traiasca in normalitatea pe care o vad la altii. Si poate cel mai groaznic handicap pe care l-au capatat si care or sa-i urmareasca toata viata este abandonul scolar. Ei au doar 5, 8 si 4 clase. „Singura care a terminat generala este fata de 15 ani, care a fost la camin la Mihalceni. N-am putut sa-i tin la scoala. Poate nu ma crede nimeni, dar asta-i adevarul. Din pensia mea abia ce ne ducem zilele. Acum a fost operata si nevasta-mea de hernie si numai la doctor sa nu ajungi… La intretinere s-au adunat vreo opt, noua milioane datorii, nici nu mai stiu exact. Noroc ca de doi ani luam mincare de la Cantina de Ajutor Social, ca altfel muream de foame. Am incercat sa ma mai angajez pe undeva dar nu ma primeste nimeni din cauza handicapului. Nici la pensie nu pot sa ies, ca nu am virsta. E vai de capul nostru. Am facut cerere de proteza dar au spus ca n-au fonduri. Eu as fi multumit si cu un carucior, ca mie tare greu sa ma deplasez. Sau macar niste cirje din alea usoare”, spera sarmanul.
Impreuna cu familia sa locuieste intr-un apartament cu chirie, amarit ca si proprietarul insusi. Lucrurile de care s-a inconjurat striga de saracie si nu lasa sa se intrevada nici o speranta de mai bine. Pentru fiecare luna, nea Stelica e nevoit sa plateasca la intretinere facturi ce-i depasesc cu mult pensia de handicapat. Nu are apometre si nici nu crede ca va avea vreodata bani sa-si monteze asa ceva. „Nu stiu cum sa mai fac, ca sa impart 1,250 milioane la cinci persoane si sa mai ramina si pentru intretinere. De-abia am reusit sa achit la zi chiria si lumina. Daca stie cineva cum sa fac sa fiu la zi cu toate, din suma asta care-mi intra-n casa, sa-mi spuna si mie. Ca eu pur si simplu nu stiu”, spune omul.
O mina de ajutor
Proteza, fotoliu rulant sau cirje, alimente, haine sau bani, oricare dintre lucrurile acestea ar aduce un pic de mai bine in viata lui nea Stelica. N-a cerut niciodata nimic de pomana si ii este tare greu ca a ajuns in situatia sa-si spuna lumii saracia. Dar nu mai poate. Din omul care a fost cindva, incet-incet, nu mai ramine nimic. Pare ca se topeste din picioare, fara sa spere ca-i va veni si lui cineva, in ajutor. (Laura BREANA)