Potopul de apa si mil, vazut prin ochii copiilor sinistrati adusi la Ciric
„Ma gindesc la cum era camera mea. O voi mai avea vreodata?”

Potopul va fi povestea vietii lor. Asa cum batrinii de astazi isi amintesc de seceta din timpul razboiului, copiii sinistrati din judetele Moldovei inundate dupa ploile din ultimele saptamini vor povesti nepotilor cum i-a lasat apa pe drumuri. „Ne-a luat casele, animalele, tot ce aveam. Nu voi uita niciodata”, spune emotionata Laura Grigoras, o copila de 15 ani din Cozmesti – Galati, despre tragedia din satul ei. Are infatisare de copil, dar ochii ii tradeaza maturitatea. Aceeasi impresie ti-o lasa aproape toti cei peste 200 de copii sinistrati din Bacau, Neamt, Galati si Vrancea veniti la Ciric, in tabara organizata de autoritatile locale din Iasi, special pentru ei. Cu toate ca povestea lor e tragica, copiii nu au uitat sa zimbeasca si sa spere ca va fi si bine. Optimismul si increderea acestor copii vor fi, poate, sursa de energie a parintilor lor de a reface ceea ce a apa a distrus. „Vom face alte case. Bine ca sintem in viata. Asta este important!”, spune, cu intelepciunea unui batrin, fetita Alina Bejan, din judetul Galati.
Auzind de inundatii, si-a pus de cu seara hainele in rucsac
13 iulie 2005. Zi blestemata la Cozmesti, una din zonele cele mai afectate de inundatii din tara. „Am fost singurii neanuntati ca vine apa peste noi”, povesteste Geanina Bratu, invatatoare in Cozmesti-Vale, chiar linga Siret, acolo unde in urma cu peste o saptamina 900 de oameni si-au vazut casele acoperite de apa in aproximativ o ora, dupa ce barajul de la Calimanesti a cedat. „Era 6 dimineata. Dormeam. Mama tragea de mine si-mi spunea sa ma scol ca trebuie sa fugim. Apa ajunsese in gradina, iar in citeva minute avea sa ajunga si in casa”, isi aminteste Laura, o adolescenta de 15 ani, abia admisa la liceu, in clasa a IX-a, la Tecuci. Ca in pragul potopului, fata s-a gindit sa salveze ceva din camera ce ii era atit de draga. Primul lucru pe care a pus mina a fost rucsacul. Aflind de la televizor ca din cauza ploilor apa le-ar putea inunda casele, Laura spune ca isi pregatise de cu seara mai multe haine intr-un rucsac. „Sa am cu ce ma imbraca in caz ca raminem fara case. Parintii mei au ris de mine, insa eu le-am spus ca e posibil sa vina apele”, povesteste Laura, imbracata ieri cu o pereche de pantaloni putin peste genunchi, cu un tricou si un hanorac strinse pe corp si o pereche de sandale simple, de culoare crem. In timp ce-si amintea de ziua cu ghinion, cum ii spune ea, Laura stringea puternic din maxilare. Abia se abtinea sa nu plinga si isi aduna toate puterile sa zimbeasca. Isi aminteste ca parintii ei au incercat sa salveze de apele ce ajunsesera deja in casa mai multe aparate electronice. Nu au reusit. Vazind ca apa vine ca un potop peste ei, Laura si parintii ei au fugit spre satul din apropiere, Cozmesti-Deal. „A fost ingrozitor sa-mi vad casa sub apa. Nu-mi venea a crede. Si acum ma gindesc la cum era camera mea. O voi mai avea vreodata?”, ne intreaba Laura. Acum, hainele pe care fata le purta la scoala stau aruncate intr-un morman de noroi, printre ruinele casei. „Nu am reusit sa mai salvam nimic. Am pierdut totul”, spune fata.
A stat in podul casei cu luminarea aprinsa
„Si pe noi ne-a trezit mama, cind apa intrase deja in casa. Nu-mi mai aduc aminte nimic. Doar ca ne-a luat de mina pe mine si fratii mei si ne-am urcat pe un deal”, povesteste Ramona, o fetita de doar 12 ani. „Sacosa cu niste acte si o pereche de pantaloni de schimb au fost singurele lucruri pe care le-am salvat de ape”, povesteste la rindul ei invatatoarea Geanina Bratu. Cind au venit apele la Cozmesti, femeia s-a refugiat impreuna cu sotul si mai multi vecini in podul casei. „Am stat acolo cinci ore, de la 11 dimineata, cind apa a inundat casa, pina la 17. Fara apa, fara mincare, doar cu o luminare aprinsa”, isi aminteste invatatoarea. Nu se gindea ca va muri, nu se gindea ca e sfirsitul lumii. „Imi spuneam mereu ca eu trebuie sa traiesc. Gindul ca ma voi urca in primul elicopter sau in prima barca venita in sat sa ne salveze mi-a dat putere”, spune invatatoarea, acoperindu-si fata cu miinile. Lacrimile ii ard ochii. Se abtine sa nu plinga. „Nu as mai putea trece prin ce-am trecut. A fost cosmar. A fost groaznic. Sint furioasa, dar nu stiu pe cine…Cred ca pe toata lumea”, spune Geanina Bratu, care atunci cind a venit la Iasi si-a lasat casa parinteasca ingropata in mil de jumatate de metru.
Copiii sinistrati vor sa afle vinovatii
Desi sint doar niste copii, sinistratii de la Galati cauta vinovatii pentru tragedia lor. „La noi a fost o mina criminala. La ora 7 se stia la barajul de la Calimanesti ca se apropie apele. Stim ca cineva din sat i-a anuntat pe oamenii de acolo sa dea drumul la apa. Dar ei au ris. Daca dadeau atunci drumul la apa…”, incearca Laura sa-si explice tragedia prin care a trecut. „Din cauza ca nu s-a dat drumu’ la baraj, intr-o ora apa era la noi in case de un metru si jumatate, iar podul de la Cozmesti inalt de 40 de metri aproape acoperit de apa. Niciodata nu a fost asa ceva la noi”, o completeaza invatatoarea Bratu. Aceasta isi aminteste ca a cuprins-o frica abia in momentul in care deasupra satului au inceput sa survoleze elicopterele. „Oameni buni, iesiti sa va vedem! Doar asa va putem salva! Iesiti din case!”, isi aminteste invatatoarea de nici 28 de ani care erau cuvintele soldatilor.
„Dormim pe o plapuma, la caminul cultural”
La Bacau, o alta zona inundata puternic, localnicii din comuna Asau au fost salvati de apele care le acoperisera casele tot de catre soldati. „Acum, in satul nostru nu se poate intra sau iesi decit pe sus. Nu pot intra masini acolo”, spune o fetita de 12 ani din Apa-Asau. Cei 24 de copii din aceasta localitate sint veniti la Iasi doar cu ce au pe ei, cu sandale din musama sau slapi din plastic, tricouri cu mineca scurta si pantaloni trei sferturi. Dupa saptamina pe care o vor petrece la Iasi, in tabara de la Ciric, copiii sinistrati se vor intoarce in satele lor acoperite inca de apa. Pentru Laura din Galati, „acasa” inseamna acum un colt in caminul cultural al satului. „Acolo stam acum. Nu e caldura, nu e apa… Dormim pe o plapuma”, spune fata.
In ciuda faptului ca si-a pierdut camera frumoasa pe care o avea, Laura nu isi pierde optimismul. „Noi sintem tineri. Noi avem putere sa o luam de la capat. Va fi greu, dar ne vom face alte case. Acum ne gindim sa ne ridicam macar doua camere pentru iarna”, marturiseste Laura. „Bine ca apele nu au venit noaptea peste noi, ca ne omorau ca pe sobolani. Bine ca s-a intimplat ziua. Bine ca inca traim. Asta e cel mai important”, spune Alina, o tinara de 16 ani din Cozmesti, iar chipurile li se lumineaza tuturor. Cu privirea atintita in pamint, Laura zimbeste si da din cap aprobator. Alina are dreptate: bine ca sint in viata. (Marinela RATA)