Locul in care nu exista Mos Craciun

Odata iesit din Galata, inspre Bahlui, timpul o ia cu repeziciune inapoi. Drumurile se transforma in niste carari informe, stiute numai de cei care si-au gasit un adapost aici, casele scad in inaltime, parind mai degraba niste adaposturi incropite in graba de niste naufragiati. Garduri nu exista, iar daca te uiti in sus nu vezi nici un fir de retea electrica. Doar la inceput, vreo citeva zeci de metri, poti vedea pe cite o casa ca e vorba de strada Cicoarei. La un moment dat, drumul se infunda in mormane de zapada. In stinga, o coliba cu un antreu din scinduri vechi. Alaturi, o caruta fara roti, in care stau aruncate tot felul de gunoaie, de la cutii goale de televizor pina la cirpe si cartoane. Bat intr-o usa care de abia se mai tine in balamale. In momentul urmator, ies patru tinci, nici unul imbracat pentru vremea de afara. Cea mai mica e Florentina, are cinci ani. Singurul ei frate, Costel, are doar sapte ani. Surorile ei au noua (Simona), 11 (Valentina) si 12 ani (Roxana).
Nu-i viziteaza nimeni niciodata
"Nu-i frig, ca ne invelim cu mai multe paturi, mai luam lemne din padure", spune Valentina. Culoarea miinilor ei o tradeaza insa: palmele ii sint pigmentate cu pete rosii, la fel si fata. Florentina e bagata toata intr-o haina mult prea mare pentru ea, peticita. Fetele care sint la scoala merg in fiecare dimineata cite o ora pina sa ajunga in oras, printre nametii pe care nu i-a indepartat nimeni din drum. Dupa-amiaza, isi fac lectiile, toate pe un singur caiet, la lumina candelei. Dar asta se intimpla numai cind parintii reusesc sa faca rost de ulei. Nici tatal, Vasile Popa, nici mama, Lucia, nu sint acasa. Pe copii nu-i viziteaza nimeni, niciodata, de altfel ca si pe parinti. "Avem o bunica, da’ sta la sora lu’ mama, in Dacia. Pe aici nu vine, ca se teme de ciini", spune Costel. De Mos Craciun a auzit la scoala, dar nu crede ca exista, caci nu l-a vazut in nici un an.
"Nu l-am botezat, ca n-am avut bani de popa"
Peste drum sta un unchi al copiilor Popa, Vasile Avadanii, frate al mamei lor. Are tot cinci copii, iar cea mai mare, Nicoleta, are doar 13 ani. Urmatorul, Vasile, are 11, urmeaza Francisc, de opt, Stefan, de trei si David, de un an. Nici tatal, nici mama nu au un loc de munca, de abia au reusit sa ridice o casuta in curtea unui locuitor mai vechi al "Dallas"-ului. Ca sa ajungi la casa Avadanii, trebuie sa treci prin curtea proprietarului. Craciunul nu face decit sa le aminteasca de nasterea ultimului lor copil, venit pe lume in aceasta perioada, anul trecut. Noaptea, frigul patrunde prin crapaturile peretilor si podului, pentru care nu au mai avut bani de reparatii.
Cum nu au avut nici pentru incaltamintea copiilor care merg la scoala: "Le pun cartoane in papuci, cind ii trimit la scoala, ca sa nu se ude de tot", spune capul familiei. Hainele le miros a fum de candela si a urina: "E iadul pe pamint aici, sintem uitati de toti. Nu a venit nimeni de la Primarie, niciodata, sa ne intrebe ce-i cu noi. Acum doua saptamini, cind au fost geruri mari, astia mici au facut pe ei de frig", marturiseste, cu o furie mocnita, Vasile Avadanii. Pentru ultimul venit in familia lui, micutul David, va fi al doilea an fara Dumnezeu: "Nu l-am botezat, ca n-am avut bani sa dau la popa". De parca ar fi auzit ca se vorbeste despre el, copilul a inceput sa plinga. Are fata minjita de fum din soba linga care sta.
"Ii dau la scoala, poate macar ei or ajunge oameni"
Pe o cararuie prin zapada ajungem la o alta casa. Mai mult o baraca din scinduri, cu numai un geam. Din burlanul de pe acoperis nu iese nici un fir de fum, chiar daca, descoperim cind intram, inauntru e un copil de citiva ani. Tavanul este igrasios si geamurile inghetate bocna, aerul greu de respirat. "Acum am facut mincare, ca am luat alocatia, da’ altfel, chiar daca faci foc toata ziua, nu se incalzeste", spune Doina Atimoftoaiei. Ea are numai patru copii, toti din prima casatorie, dar unul este plecat la bunici si alti doi la scoala. "Ii dau la scoala, poate macar ei or ajunge oameni", spune ea. Acasa e numai Stefana, de patru ani. Peretii lutuiti pe dinauntru au inverzit, la propriu, din cauza umezelii, iar din loc in loc a crescut si cite un fir de iarba. Oficial, domiciliul Atimoftoaiei nu exista: "Am cumparat o bucata de pamint aici, da’ nici nu am avut bani de acte, n-am avut doua milioane de lei. Noroc ca am adresa de la fosta casa", zice Doina. Lemnele pentru foc sint din padurea de pe deal: "Daca ne prinde cineva, e puscarie curata, nu altceva, da’ ce sa facem, ca si-asa ii frig", adauga femeia.
Nu mai stie nimeni ca azi e ajunul
Intre case, un put cu pereti de metal, cu margini inghetate, singura sursa de apa a zonei. Apa e salcie, in lunca Bahluiului. Ne facem drum inapoi, cu ciinii in urma. E de abia dupa-amiaza, dar cocioabele din lut parca se afunda in zapada, umbrite de seara care se apropie. Numai din loc in loc, cite o scinteie de luminare sau candela, dar nici un om pe afara. In "Dallas", nu mai stie nimeni ca azi e ajunul Craciunului. (Catalin PRISACARIU)