O profesoara din Italia a lasat viata din Occident ca sa munceasca pe brinci intr-un sat din Iasi

Peretii brutariei „Bobul de griu” din satul Birnova, deschisa acum citeva zile de Asociatia umanitara „Il Chicco”, sint impodobiti cu 10 tablouri pline ochi cu fotografii. Cite unul pentru fiecare an in care voluntarii asociatiei au ridicat case si au adus bucuria pe chipurile celor 50 de copii si tineri cu handicapuri neurologice, scosi la inceputul anilor ’90 din infernurile de la Popesti si Miclauseni. Asa erau denumite pe atunci de presa vremii aceste orfelinate pline de copii abandonati cu handicapuri neurologice. Sint fotografii cu chipurile fericite ale copiilor, ingrijiti si ocrotiti de citiva ani buni in case familiale. Printre ei, doar pe ici, pe colo, si chipul blind si vesel al mamei Stefania. O profesoara din Italia care a renuntat la viata sa personala si la confortul din Occident pentru a si-o dedica acestor copii ieseni. Povestea ei este impresionanta, daca ar fi sa privim doar ce a reusit ea sa realizeze in cei 13 ani de cind s-a stabilit la Iasi.
„In ziua inaugurarii primei Case Familiale, «Barbara», in octombrie 1995, Aurel Leon, un ziarist cu suflet mare si luminos al ziarului dumneavoastra, a scris despre institutia unde erau internati copiii nostri de acum. Cuvintele lui spun exact ce as putea descrie eu ce am gasit acolo cind am ajuns prima data, ca voluntar, in 1991. De altfel, articolul Domniei sale il pastram si astazi si l-am asezat intr-unul dintre tablourile de la brutarie, printre chipurile copiilor nostri”, isi aminteste mama Stefania, fondatoarea caselor familiale in care si-au gasit bucuria de a trai normal 50 de copii cu dizabilitati. Ce scria atunci regretatul Aurel Leon, sub titlul „Lagarul de la Popesti”, este greu de imaginat astazi: „Cu ani in urma, am avut tristul prilej sa vizitez Casa de copii abandonati si handicapati de la Popesti – Iasi. M-am ingrozit pur si simplu. Am plecat bolnav de acolo… In parcul acum paraginit, salbaticit, casa era trasformata intr-un fel de puscarie: cu gratii la ferestre, cu bare de fier la usi… In camera goala, o ceata de fete si baieti, de virste diferite, cu zdrente pe ei, mai mult goi, urlind ca animalele captive, flaminzi ca lupii cind urla la luna – ceva infiorator. Iti provocau la inceput groaza, apoi mila, gindindu-te ca sint totusi oameni, semeni de ai nostri”. Citeva fotografii cu copiii uitati ore in sir pe olita linga un zid cu igrasie sau asezati la gramada pe o patura vin sa confirme si ele cele relatate. Mama Stefania insa le-a inconjurat cu alte poze in care chipurile lor zimbitoare se bucura in fata primului tort cu luminari.
Barbara, fetita care a schimbat viata altor copii
Mama Stefania de astazi, pe numele real Stefania de Cesare, a fost profesoara in Italia cind, in 1991, a venit pentru prima data la Iasi sa faca voluntariat. Hotarirea de a-i ajuta pe semenii ei mai putin favorizati de soarta a fost luata cu doar citiva ani inainte. „Mama Stefania a ingrijit in Italia pina cind a murit o fetita bolnava de cancer. Copila aceea, pe care o chema Barbara, i-a schimbat pur si simplu viata. Imi povestea ca, pina in ultimele ei clipe, Barbara isi primea vizitatorii si cadrele medicale care o ingrijeau cu zimbetul pe buze, cu o vorba buna si senina. A fost ca un inger al carui nume astazi este pus pe prima casa familiala infiintata la Iasi”, povesteste emotionata mama Carmen, de acest moment despre care mama Stefania nu vorbeste prea mult. Aceasta este o alta tinara care a renuntat la viata ei ca sa se dedice unei familii mult mai mari. A lasat si ea o viata la Bacau, in urma cu 6 ani, venind aici sa devina cap de familie pentru 8 copii.
Doi dintre copiii cu dizabilitati sint elevi la Pedagogic
Soarta copiilor de la Popesti si Miclauseni a marcat-o pe mama Stefania pentru totdeauna, astfel ca tinara s-a hotarit sa infiinteze o asociatie si sa stringa fonduri. Mai mult, s-a stabilit definitiv in judetul Iasi. Din 1991 si pina in 1995, numai Stefania de Cesare stie cit s-a luptat cu autoritatile pentru a reusi sa scoata acei copii din centrele de la Popesti si Miclauseni, astazi desfiintate. „Am considerat ca eu sint unica sansa pentru acei copii care traiau in niste conditii teribile. Ca eu puteam sa fac ceva pentru ei, sa-i aduc sa traiasca intr-un sistem de tip familial”, spune mama Stefania. Zimbeste cald cind este intrebata la ce a renuntat in Italia pentru a ingriji acesti copii cu dizabilitati: „Nu am renuntat la nimic. Este mai important ceea ce am capatat aici, anume ca acesti copii ma striga mama sau mamica. Este mai important ca unele fete iesite din centrul de la Miclauseni sint astazi capabile sa ingrijeasca la rindul lor de alti copii, dupa ce au invatat acest lucru in casele noastre familiale. Este mai important ca doi dintre copiii nostri sint astazi elevi in clasa a X-a la Liceul Pedagogic. Nici unul dintre acesti copii nu s-a nascut cu handicap. L-au capatat in urma privatiunilor, batailor si abuzurilor de tot felul din familiile care apoi i-au abandonat. Sintem familia substitutiva a lor si asta este cel mai frumos lucru”. In spatele acestor cuvinte se ascunde insa o munca infernala. Numai ea stie cite drumuri a facut intre Iasi si Italia pentru a aduna banii necesari ridicarii caselor familiale. De altfel, in fiecare an intoarcerea pe pamintul ei natal are si acum acelasi scop: adunarea de fonduri.
Casele poarta numele unor copii decedati
Dupa Casa „Barbara”, familiile s-au inmultit, iar astazi cei 50 de copii locuiesc in alte case adevarate ce poarta numele altor copii care au murit: Casa „Francesca”, ridicata din banii donati doar de o familie de italieni care au avut o fetita Francesca, apoi Casa „Iosif”, unde locuiesc 6 baieti, Casa „Ana-Maria”, Casa si ferma „Macarena” si Casa „Carmine”. „Ferma poarta numele Macarena de la prima noastra vaca, pe care o chema Macarena, si fetele care sint acum acolo, de 18-23 de ani, muncesc ingrijind vacile, porcii, gainile. Practic, ferma produce si pentru ele hrana si pentru celelalte case familiale. Mai avem si doua hectare de pamint pe care tot fetele il muncesc. Ana-Maria este numele unei fetite care a suferit de sindromul Dawn si care era internata la Miclauseni. Citiva dintre copiii nostri au cunoscut-o cind au trait impreuna cu ea, iar dupa moartea ei au vrut sa dam numele ei acestei case. De fapt, in Casa «Ana Maria» traiesc si locuiesc acum acele fete care au cunoscut-o la Miclauseni”, ne explica mama Carmen. Ca in orice familie, copiii merg in fiecare an si in vacanta la mare, la munte sau in statiuni. Deschiderea brutariei, in care lucreaza tinerii cu dizabilitati care au crescut in aceste case, a facut o noua bucurie. Aceea de a oferi acestora o independenta materiala si un scop in viata. In brutarie lucreaza si prima „fiica” a mamei Stefania, Elena Davideanu, care si-a petrecut 17 ani din viata inchisa la Popesti. Astazi, tinara este capabila sa aiba grija la rindul ei ca sora mai mare de alti copii. (Carmen MAFTEI)