Rezervatia inocentilor

Citiva dintre ei, de exemplu, fac pungi pentru cadouri pentru o firma. Altii fac luminari parfumate, altii au grija de gospodarie. Centrul de la Cozmesti este o dovada ca si astfel de oameni care pot fi cu usurinta blamati si abandonati pot deveni utili si se pot bucura, in felul lor, de viata.

Sorin ne-a intimpinat din poarta centrului. Nici n-am apucat sa dau „buna ziua" ca deja stiam aproape tot despre el. "Is baiat de treaba, serios. Ma angajati si pe mine?", ne intreaba el cu o privire foarte serioasa, semn ca nu glumeste deloc. Ne explica apoi ca are nevoie de bani, insa nu stie inca ce ar face cu ei.

Aflam apoi de la personalul din centru ca fiecare necunoscut care intra pe poarta i se pare lui Sorin a fi un posibil angajator. De altfel, cinci dintre cei asistati in centru lucreaza acum cu acte in regula, fiind angajati cu jumatate de norma la o firma unde se ocupa de confectionarea de pungi pentru cadouri.

Coordonatoarea centrului ne duce in atelierul special amenajat, iar acolo ne asteapta cuminti pe scaune cei cinci care se ocupa de pungile pentru cadouri. Unii se bucura la vederea noastra, altii se uita circumspecti, neintelegind de ce a fost nevoie sa-si schimbe ei programul obisnuit doar pentru ca am aparut acolo. Nu prea par dispusi sa vorbeasca despre ei insisi. Imi arata totusi foarte mindri pungile si le aranjeaza frumos pe o masa lunga ca sa nu scap din vedere nici una.

"Muncesc si am banii mei"

Felicia a trait toata viata in centre de plasament. Nu-si cunoaste familia, iar acum, la peste 20 de ani, nici nu mai simte lipsa acesteia. Tinara s-a obisnuit sa se descurce singura sI, in ciuda handicapului psihic mediu de care sufera, stie ce are de facut in viata si nu accepta sa nu reuseasca in ceea ce-si propune. Se uita circumspect la mine si nu intelege de ce pun atitea intrebari. Imi povesteste totusi cum a locuit initial la un centru din Tirgu Frumos si a ajuns aici dupa ce a implinit 18 ani. "E mai bine aici. Mi-am facut prieteni. Acum muncesc si am si eu banii mei", spune ea. Una dintre prietenele sale este Angelica, tinara pe care am gasit-o in alt atelier.

Aici, alti beneficiari ai centrului se ocupa de confectionarea de luminari decorative. Prin toata camera sint imprastiate diverse forme de luminari, instrumente necesare confectionarii acestora si alte materiale. Intr-un colt, pe o masa este chiar si o mica expozitie cu realizarile celor de acolo. "Daca vreti, puteti sa si cumparati", sint indemnata de o tinara care pare a fi un fel de sefa de atelier.

Angelica zimbeste in permanenta in timp ce-mi descrie cu lux de amanunte procesul fabricarii luminarilor, la care tine atit de mult. Imi explica rabdatoare cum folosesc ei parafina si creioanele cerate, formele in care se pune ata si se astupa cu plastilina ca sa nu curga ceara. Pentru a exemplifica cit mai clar, face o luminare chiar atunci.

Culorile ei preferate sint sint rozul, galbenul, verdele, culori calde si vesele. "Luminarile in forma de inima care au culoarea rosie pot fi folosite la o cina romantica", spune ea cu jumatate de glas, inrosindu-se. Imi povesteste apoi ca nu are foarte multi prieteni in centru, dar sint doua fete care ii sint prietene adevarate. "Ne stim din clasa a V-a. Ma distrez cu ele, ma inteleg, mai glumim", spune ea aratind spre cele doua fete care intra in atelier. Pe de alta parte, nu vrea sa-mi spuna cum se distreaza pentru ca „e secret".

Munca ii face sa se simta utili

Majoritatea celor care se afla acum in centru provin din alte centre de plasament pentru copii din judet. In momentul in care au implinit virsta majoratului, au fost transferati aici. Este si cazul celor trei fete care au venit de la Tirgu Frumos.

"Fiecare dintre beneficiarii nostri are cite ceva de facut pentru ca este si o parte importanta a tratamentului lor. Cei mai multi dintre ei vor sa aiba o ocupatie si sa se faca utili, iar pentru ei este foarte important acest lucru. Pe de alta parte, asa ne intelegem si noi mai bine cu ei. Unii ajuta la gospodarie, altii au atelierele unde fac luminari, pungi de cadouri. Totusi, orice ar face, ei sint in permanenta supravegheati de cineva", a declarat Elena Bucur, coordonatoarea centrului.

Centrul beneficiaza de 15 infirmieri, patru ingrijitori, patru bucatari, un medic de familie cu jumatate de norma, doi instructori si doi ergoterapeuti pentru ateliere, un asistent social si un psiholog. Ergoterapia este folosita in cazul persoanelor cu handicap ca un mijloc de exprimare, permitind acestora sa creeze in realitate ceea ce au vazut, au trait sau au imaginat.

Conform specialistilor, activitatile ergoterapeutice implica gindire, planificare, presupunere si alegere pentru ca, la finalul activitatii, persoana cu handicap sa fie mindra ca a creat o jucarie, un panou decorativ sau un obiect util. "Acest lucru ii ajuta foarte mult pe cei de aici. Ii face sa se simta utili si isi recapata increderea in sine", a mai spus coordonatoarea centrului.

Cind am ajuns acolo, doi tineri faceau curatenie in cotetul celor doi porci pe care ii au in gospodaria centrului, altul stringea gunoaiele de prin curte. Vad aparatul de fotografiat si toti vor sa le fac poze, si eu le promit ca voi veni special intr-o zi pentru o sedinta foto.

Maria traieste in lumea cifrelor

Maria a trecut de ceva timp de 20 de ani, dar nu a vorbit niciodata pina acum. Personalul din centru spune ca ea intelege ce i se spune, insa nu se poate exprima in cuvinte. Zimbeste permanent si ii arata asistentei cum se lucreaza cu numaratoarea cu bile. Ia apoi creionul sau preferat, cel portocaliu, si se intoarce la desenul pe care n-a apucat sa-l termine din cauza noastra.

Mihai, foarte incintat ca am venit, ne arata mindru foc caietul sau cu desene si le explica in detaliu pe fiecare in parte. Are 34 de ani si-mi povesteste ca mai are un frate si o sora la care vrea sa plece in vizita. Ni se explica apoi ca familia lui l-a abandonat in urma cu foarte multi ani, si nimeni nu a mai dat un semn de viata de atunci.

"Da’ cum va cheama?", ma intreaba un alt tinar. Cind ii spun numele, se strimba si nici nu mai vrea sa vorbeasca cu mine. "Pe medicul de familie o cheama tot Amalia", imi explica reactia lor coordonatoarea centrului, semn ca locatarii centrului nu iubesc medicii prea mult.

"Initial, prin 2001, aici era centru pentru copii, Centrul de Plasament «Sf. Maria», si functiona si ca scoala. Pentru persoane adulte cu handicap psihic este doar de aproximativ un an. Am avut si fonduri europene pentru amenajarea lui. La inceput erau 150 de copii aici. Unii dintre ei au ramas si dupa ce au devenit majori, insa in principal acum sint cei transferati din alte centre din judet", a declarat Valeriu Enciu, primarul comunei.

Foarte putini dintre cei care locuiesc aici au familii cu care pastreaza legatura. Toti insa considera centrul casa lor, iar despre coordonatoarea acestuia spun ca este "mama noastra". "E dificil sa lucrezi cu astfel de persoane, insa cu timpul te obisnuiesti. Au permanenta nevoie de o atentie speciala, si noi incercam sa suplinim absenta familiilor lor", a mai spus Elena Bucur.