22 de ani petrecuti in lumea mortilor

Pe un frig de crapa pietrele, o batrina se odihneste pe o banca de pe
tarimul ce separa viata de moarte. Are 71 de ani, din care peste 20 –
chinuiti asa cum nimeni nu si-ar dori. Ana Ciupitu a lucrat, pina in 1982, la
Petrotub. In acel an, o tagla i-a zdrobit piciorul drept, lasind-o fara loc de
munca si cu o pensie din care putini ar putea sa traiasca: un milion de lei.
De atunci, Ana sta, zi de zi, in cimitirul „Eternitatea”, pe banca de linga
mormintul fostului primar al Romanului, Ion Vlad. Ii cunoaste pe toti cei din
lumea viilor si din lumea dreptilor, e cunoscuta de aproape toti romascanii,
dar aproape uitata de doua fiice ale sale, plecate in Italia sa isi faca un rost
in viata.
„In 1982, am ramas fara loc de munca. Lucram la Petrotub si o tagla m-a
lasat fara picior. Uite, e lemn aici”, spune batrina, lovind, cu toata puterea,
cu o cirja, in proteza ce o ajuta sa mearga. „Stau de zeci de ani aici, in
cimitir. Curat morminte, aprind candele si luminari… Lumea imi mai da un
ban, un colac de pomana, atunci cind e vreo inmormintare. Ieri au fost
sase inmormintari: nu mai pot oamenii sa traiasca in vremurile astea si e
pacat de ei, ca erau oameni cinstiti si buni”, spune Ana.
Noaptea, batrina sta in casa mezinei sale, in frig, undeva pe strada Mihai
Viteazul. „Am trei fete, din care doua plecate in Italia. Sotul meu a murit in
1969. Mi-am crescut fetele singura, iar singurul ajutor pe care l-am primit
de la ele, la batrinete, este proteza asta din lemn, ca sa mai pot merge. Am
avut un frate care a lucrat la IRE, un alt frate – politician la Bucuresti. Acum,
nu mai am nimic, in afara de viata asta petrecuta printre morminte”,
lacrimeaza femeia. In spatele ei se afla amintirea lui Ion Vlad, ingrijita zilnic
de catre Ana: „Vlad a fost om bun cu cei napastuiti. Pe mine m-a ajutat
intotdeauna cum a putut, pentru ca stia ca nu ma pot descurca, saraca si cu
trei copii. Acum, il ajut si eu cum pot. Dupa ce se termina cu ninsoarea, o
sa ma apuc sa curat zapada de pe mormintul lui”, zice Ana.
Batrina izbucneste in plins, amintindu-si de viata ei crunta si de Revelionul
petrecut in singuratate si chin. De la anul care tocmai a inceput nu stie ce
sa isi mai doreasca. Prefera sa creada ca bunul Dumnezeu ii va darui
putere si credinta, plus ajutor sa isi poata duce zilele in continuare:
„Puterea si nadejdea mea sint in Dumnezeu. Numai El mai are grija de
pacatosi si de napastuiti. Oamenii nu se mai uita la cei care sufera”, spune,
plingind, batrina. Peste amintirile ei triste ninge, cu fulgi mari si desi.
Undeva, in mijlocul zapezii si al mormintelor, batrina plinge mocnit, sperind
ca zilele ce vor urma ii vor aduce si ei un dram de bucurie pe care il
asteapta de ani intregi. (Alex NISTOR)