Alexandru Vakulovski sau despre drama unei generatii

„M-am nascut intr-o familie de genii – scrie
tinarul poet si prozator basarabean Alexandru
Vakulovski intr-un paragraf al romanului sau, Pizdet:
tata poponar betiv si mama curva”. Scenele din
copilarie pe care si le aminteste eroul romanului sint
pitoresti: „mama facind sex in bucatarie cu dracu’
stie cine – vecini, turisti, instalatori, profesori, colegi
de serviciu etc. si tata, in alta camera, cu prieteni
homalai bind tuica si lingindu-se”. Simtindu-se
culpabili fata de copil, parintii incearca sa-si
rascumpere greselile: „Cred ca aveau mustrari de
constiinta si de-aia incercau sa ma educe bine, ca sa
li se ierte scirnavia lor de viata”. Aceste rinduri,
scrise probabil in urma unor trairi contradictorii, pot fi
considerate drept un manifest al noii generatii de
scriitori ce si-a facut aparitia pe scena noastra
literara in ajunul trecerii dintr-un mileniu in celalalt.
In versurile si in proza lor dezlantuita apar
fragmentele unei alte realitati. Intre cei citiva metri
patrati cit constituie suprafata unei bucatarii unde se
consuma dramele familiale si celula unei puscarii nu
exista aproape nici o deosebire la nivelul trairilor
umane. Promiscuitatea e intr-un loc si-n altul. Dar
daca privatiunea naste o raza de speranta,
claustrarea intr-un perimetru intim e lipsita de orice
perspectiva. Abrutizarea se extinde de la celula de
baza societatii, familia, la toata societatea, la nivelul
natiunii, care se complace in lasitate, traind de la o
zi la alta. Tara intreaga este bucataria unde mama,
pentru a supravietui, se prostueaza, iar alaturi, in
dormitor, tatal, din lasitate, acceptind situatia, isi
pierde orice autoritate, devenind un fel pres de care
isi sterge picioarele oricine. El se lasa calcat in
picioare atit de familie, cit si de prieteni si de stat.
„De fiecare data cind imi amintesc de copilarie ma
induiosez. E ca si cum mi-as aminti un film vechi
care m-a impresionat. Nici pe departe nu vreau sa-i
condamn, nu, sint parintii mei si nu ca i-as iubi, era
prea multa iubire oricum, dar mi se rupe, intelegi, mi
se rupe de tot ce s-a intimplat si se intimpla”. In
acest vertij de oameni si lucruri („carti prafuite
aruncate peste tot, ziare, paianjeni, chiloti, sutiene”,
scrumiere, sticle de votca), copilul nu-si pierde cu
totul bucuria de-a trai. El e regele si nebunul casei
pline de poponari si betivi, un fel de Hamlet turbat,
care cutreiera printr-o Danemarca putreda, intrind
dintr-o camera in alta, in cautarea unui colportor, a
unei victime, a unui Polonius ascuns dupa
„draperiile de fum si de alcool”, in care sa-si infiga
spada. El se simte tradat de toti, de mama, de tata,
de vecini, de prieteni, de intreaga societate. Ii e sila
de fiinte, nu si de obicte, caci obiectele, in viziunea
sa, devin un fel de animale de jertfa care ii
elibereaza pe oameni de furia si neputinta lor de-a
exista in lume. Refugiul e somnul, plin de vise
halucinante. „Partea cea mai frumoasa a vietii mele
e atunci cind dorm… Visele mele sint pline de singe
si crime”. Unul din visele acestui Hamlet al copilariei
e urmatorul: „Ma intorc acasa de la scoala, intru si
intr-o camera ii gasesc pe toti spinzurati”. Sau: „Ies
din casa, ud cu benzina usile, ferestrele si le dau
foc”. Cu cit incendiul din vis era mai devastator, „cu
cit ardea mai mult, cu atit simteam ca ma eliberez,
ma purific”. Singura scapare din acest cosmar e
fuga: „Asa am fugit eu din orasul de care nu
credeam ca voi mai putea scapa. Ca ultima dorinta,
la plecare, as arunca o bomba atomica, asa, ca sa
fie, la poalele rochitei tirfei acesteia care se
incadreaza integral, ca o papusa ruseasca, in alta
tirfa s.a.m.d.”. „Tirfa” este insasi realitatea, casa,
mama, tatal, familia, orasul, realitatea din jur. Ele
sint matrioscele ce stau una in interiorul alteia. Raul
dinauntru isi are radacinile in cel din afara. Si
viceversa. El e distribuit in concentratii diferite in
fiecare om. Uneori, ultima matriosca aflata in
interiorul monstruoasei papusi (societatea) contine
inauntrul sau tot raul intregului ansamblu (al intregii
societati). Ura e amplificata de neputinta. Practic, nu
exista nici o portita de scapare din acest cosmar
social. Fuga inseamna trecerea dintr-o papusa in
alta.
Parasind orasul plin de „amintiri bolnave”, eroul
lui Alexandru Valkolovski simte „scirba si ura”. „Noi
nu mai vrem sa fim ratati ca parintii nostri” – spune
el. „Noi trebuie sa stirpim odata pentru totdeauna
resturile mucegaite cu viata lunga”. In perceptia
personajelor din Pizdet, generatiile vechi nu sint
altceva decit niste „resturi mucegaite”, niste „rahaturi
mobile”. „Rahaturi” pe care le vezi sezind „in
scaunele presedintilor de tara, la catedra, in trolee”.
Din pricina lor, lumea se impute de la un capat la
altul. Tinara generatie incearca sa scape de inertia
generatiilor vechi. Ea isi are un Dumnezeu al ei,
imbracat in „pantaloni largi, tuns scurt, cu sapca, cu
walkman. Cu tricou cu poza lui Marilyn Manson”, un
Dumnezeu care traverseaza strada pe rosu,
strecurindu-se prin traficul de masini grele, fara sa-i
pese de claxoanele si injuraturile soferilor, in timp ce
discuta la telefonul sau mobil cu Jim Morrison. Este
Dumnezeul „generatiei Nirvana, al generatiei 0. Al
generatiei Limp Bizkit, Sepultura, Zdob si Zdub,
Eminem, Federman, Maradona, Henry Miller,
Nabokov, Ionesco, Tzara, Urmuz, Bitov…”.
Demirurgul generatiei mileniului trei nu se incurca
nici cu morala, nici cu religia. Lumea secolului XXI
nu mai are nevoie de un Dumnezeu „reprezentat
prin Tatal, Sfintul Duh si Fiul…”. Dumnezeul ei nu e
un Dumnezeu al trairilor halucinante. Un Dumnezeu
al scirbei. Al urii. Al razbunarii. Al unei revolutii
continue. Noua generatie nu mai are incredere in
utopii si nici in propriul sau ideal. Ea incearca sa
darime vechea lume, fara sa-si propuna sa
construiasca alta mai buna in locul ei. Are repulsie
sa traiasca intr-o lume falsa. „Ma asez pe locul meu,
desi nu am bilet cu loc, beau o gura de ceai si mi se
face greata. E prea tare. Din coridor se aud baietii
cintind: La Familia, Metadon, Mafia. Asculta,
astea-s versuri adevarate – zice unu’, poezia care
exprima realitatea”. Singura solutie de scapare e
vagabondajul… „Mi-e sila, o ingrozitoare sila de tot” –
exclama eroul din Pizdet. „Nu mai sint bun de nimic
– conchide el. Sint un cretin in stare de amorteala”.
„Cind va exploda rahatul asta istoric?” – se intreaba
el. Si ce se va intimpla dupa? Nu cumva lumea se
va umple cu si mai mult rahat dupa aceasta
explozie?
…Dezamagirea lui Alexandru Vakulovski nu e
numai a lui, ci a unei intregi generatii, care nu-si
gaseste locul in societatea de azi. Ba chiar, mai
mult, dezamagirea lor este, intr-un anumit fel, si a
noastra, a tuturor. Caci si noi traim, in fond,
cufundati in aceeasi realitate. Trebuie sa facem fata
aceluiasi cosmar. Singura deosebire dintre noi si ei
este ca timpul care ne-a mai ramas de trait e departe
de-a fi o vesnicie. Sa fie asta o consolare?