Azi o vedem si nu e…

 Tot cautand subiecte pentru articolul de saptamana asta, ciulesc urechea la televizor, care este fixat pe un canal de sport care transmite meciul Stelei cu F.C. Brasov. Plictisitor! Caznit! Musc momeala, poate iese ceva… Sunt, daca se poate spune astfel, fortand oximoronul, un microbist moderat. Ma atrage spectacolul pe care, uneori, fotbalul il ofera, mai ales la nivel inalt. Dar parca fotbalul nu are niciun farmec daca nu te implici. Trebuie, prin urmare, sa tii cu o echipa. Si, oricat as incerca eu sa ma conving ca imi pasa de soarta celor de la Barcelona, oricat m-as forta sa pun la inima esecurile lor frumoase, nu prea reusesc. Am ajuns, prin urmare, sa „tin" cu o echipa pe care o consider mediocra, cu pretentii impuse de blazon, mult mai mari decat posibilitatile. E vorba de Steaua Bucuresti. De regula, meciurile favoritilor mei ma amuza. Atata risipa de energie, atatea declaratii tantose, atatea promisiuni caraghioase, atatea polemici, atata prostie din partea patronului Gigi Becali, incat nu stii cum poate un singur om etala atata nesimtire, imbecilitate, incultura si ticalosie, atatea comentarii pentru o ecuatie din care lipseste fotbalul de calitate. De fapt, din tot campionatul romanesc acesta lipseste sau este mai rar decat inteligenta si bunul simt printre investitori. Si atunci, ma tot intreb, oare cata minte pot avea cei care se aprind atat de tare din cauza unor echipe vizibil neputincioase, incat intra in teren, suporta amenzi, pun patos, se bat, isi sparg capetele si considera ca asta ii defineste cel mai bine, faptul ca sunt sustinatorii unei anumite echipe si nu ai alteia?

In fine, eu ma consider, spuneam, stelist. Unul insa care nu prea se sinchiseste de starea ridicola a echipei patronate de Becali. Mai ales ca aceasta nu mai are nimic din spiritul acelei echipe alaturi de care sufeream si pentru care ma bucuram din toata inima in copilarie. De cand ma stiu, tin cu Steaua. Adica de pe la 3-4 ani. In 1986, cand Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni, eram de mult un stelist infocat. La inceput, mare admirator al lui Bölöni, apoi al lui Stefan Iovan, traiam la intensitate maxima orice meci al favoritilor mei, despre care stiam tot ce se poate sti. Erau anii ’80, ascultam meciurile la radio, ca la televizor nici vorba sa se transmita, dar asta nu ma incurca deloc. Am revazut pe DVD-uri unele meciuri din acea perioada: cei de azi sunt la distanta de nivelul pe care il avea echipa pe atunci, cand Steaua avea o aparare imbatabila, alcatuita din Iovan, Barbulescu, Belodedici (ati vazut vreodata un fundas mai elegant?), Bumbescu, un mijloc din care faceau parte Majearu, Tudorel Stoica, Rotariu, Bölöni, cu atacanti vitezisti precum Lacatus, Balint sau Piturca (de fapt, pe ultimul nu prea il suportam pentru ca era pomanagiu, dar trebuia sa admit ca isi facea treaba). Mai tarziu, in ’87, a venit si Hagi… Cu Duckadam sau cu Stangaciu ori Liliac (venit de la Petrolul Ploiesti) in poarta, aceasta este echipa copilariei mele. Una la care tineam ca la ochii din cap si care ma facea sa visez cu ochii deschisi la o cariera de fotbalist. La care nu stiu nici acum de ce am renuntat (ba stiu: ai mei au considerat ca scoala e mai importanta); m-as fi apropiat acum de pensionare, as fi fost un veteran, nu un tanar promitator… Si, cum nu obisnuiesc sa fac lucrurile in dorul lelii, sunt convins ca as fi fost un fotbalist bun. In fine, echipa mea de suflet juca foarte bine, in viteza, marca goluri multe si frumoase si avea un spirit competitiv, ambitie si placerea de a juca fotbal. Steaua anilor ’80 facea spectacol. De vreo 20 de ani, din fotbalul romanesc a disparut spectacolul.

Ce a ramas din toate astea la Steaua de azi? Mai nimic. O mana de jucatori mediocri se straduiesc sa care povara unui prestigiu care e prea greu pentru umerii lor. Echipa mea favorita a ajuns o formatie care nu are nici o legatura cu performanta si care presteaza un fotbal slab special pentru patronul ei, Gigi Becali, care sta in loja si se manifesta ca un urangutan. O traditie pe care au cladit-o mari jucatori este patata astazi de un imbogatit agramat, care exista ca persoana publica doar datorita intamplarii dubioase ca a ajuns patronul Stelei; si din cauza unei prese care vaneaza scandalul, prostul gust, circul ieftin, tampenia zgomotos etalata. Dar lucrurile stau asa, nu invers: notorietatea lui Becali se datoreaza brandului Steaua, nu invers. Iar in afaceri, notorietate inseamna si bani. De castigat, patronul a castigat de pe urma echipei, nu invers.

Steaua a ajuns garantia scandalului. Daca urmariti stirile sportive, veti observa ca mai multe raporteaza circul ieftin prestat de Becali decat prestatiile indoielnice ale echipei. Niciun antrenor valoros, cu sira spinarii, nu ar accepta sa antreneze aceasta echipa; mediocrii, in schimb, vin si pupa mana patronului, fie si numai pentru 2 luni.

Steaua mea este cea a anilor ’80, cea de azi este Steaua lui Gigi Becali. Una fara identitate, mediocra, care nici nu conteaza in fotbalul european. Si care, sunt sigur, va avea, din pacate, din ce in ce mai putin de spus si in fotbalul autohton.