Cartea Jijiei

  Oameni de pe Jijia: personalitati ridicate din  sate in care nu se intimpla multe; locuri uitate, periferie a civilizatiei moderne din care au tisnit insa identitati efervescente. Am tot anuntat, impreuna cu scriitorul Nicolae Turtureanu, de loc dintr-un sat megies, Iacobeni, dar nu la fel de saltat ca satul meu, Ungureni, ca proiectul nostru este acela de a implanta in constiinta publica ideea ca marginea poate naste, uneori, valori. Am incercat un inventar al celor care au facut ceva, care s-au distins prin virtutile si munca lor, mai inainte si acum; oameni care  au invins izolarea, facindu-si nume, realizind opera. Oameni de stiinta, profesori prestigiosi, constructori de institutii, scriitori, cu totii condeieri. I-am invitat sa impartaseasca din experienta lor, sa-si prezinte inceputurile, drumul urmat, sperind sa oferim modele pedagogice. La inceput am inregistrat optimism, proiectul a fost primit cu entuziasm. Oferte, schimburi de informatii despre fiii zonei, risipiti peste tot. Cind eu, cind  vecinul meu incercam sa trezim interes pentru un spatiu sterp, lipsit de atractivitate, cunoscut doar prin cele doua ingrediente care-l mai scot din anonimat: riul Jijia si calea ferata Iasi-Dorohoi. Dar curind, cu tot zelul nostru, cu toate ca am inserat, in revista Cronica Veche, primele texte primite, fibra emotionala s-a cam diluat, iar productia a diminuat. Nu ne-am lasat doboriti si iata ca ne apropiem de finalul misiunii. Sintem acum in faza cautarii editorului.

Riurile sint considerate surse purificatoare in majoritatea miturilor sau religiilor; botezul la crestini este facut cu apa din riuri. La fel baia rituala, administrata celor decedati, in multe religii, inseamna spalarea corpului cu apa curata, in apa pura. Putem spune ca apa riurilor este geneza tuturor lucrurilor insemnate din viata omului. Riurile fertilizeaza, ofera resurse de tot felul, hranesc populatiile riverane. La fel si Jijia noastra? Nu prea, n-are caderi pentru a se construi hidrocentrale, n-are debit pentru a pune baraje de irigatii, nu ofera mediu prielnic pentru dezvoltarea pisciculturii… Biata Jijie se tiriie lenesa, pe o albie sinuoasa, uneori aproape invizibila. Trezeste interes doar populatiilor numeroase de giste si rate care, sint sigur, binecuvinteaza darul acesta dat mai mult lor decit oamenilor. Cind faceam parte din lumea Jijiei, oamenii puneau cinepa la muiat pe riu, operatiune care avea un efect devastator asupra pestisorilor, li se zicea porcusori. Putini reuseau sa supravietuiasca. Acum nu cred ca se mai invredniceste cineva cu prelucratul cinepii, ce-ar putea face cu fuioarele obtinute? Or fi reaparut pestii? Uneori, altadata si acum, pentru a fi luata in seama, Jijia se infurie, isi iese din titini, da pe-alaturi ca o femeiusca angoasata si inunda gradinile celor de pe mal; dar revolta n-o tine mult, ramin numai mizeriile, peturi si pungi de plastic, in rachitele de pe maluri, ca sa tina minte riveranii pina unde s-a ridicat atunci cind s-a infuriat. Dar aceasta sursa de viata a inspirat a doua minune pe aceste locuri, calea ferata, cindva principalul civilizator al vaii. Nici acum nu a intrat in desuetudine; mai multe trenulete harnice aduc zilnic la Iasi lumea Jijiei sau inapoiaza, seara, pe cei veniti cu trebi la capitala Moldovei.

Eu cred ca principala resursa a Vaii Jijiei sint oamenii. In trecut, ca si acum. Mai demult, unii au durat asezari, vetre de civilizatii, iar sapaturile arheologie ale domnului Ion Ionita, de la Institutul de Arheologie al Academiei, de loc de la Rauseni, vor fi prezentate de insusi cel ce le-a organizat. Un tinar istoric, Adrian Vitalaru, face un inventar al asezarilor de pe Valea Jijiei, iar profesorul Octavian Grozea ne familiarizeaza cu geografia acestui bazin al Moldovei. Filosoful Dumitru Iacob se lanseaza intr-o disertatie despre mitologiile Jijiilor, povestea a doua fete ingemanate. Iar profesorul, de la Istorie George Iacob reconstituie, cu documente, o istorie savuroasa a unei familii de pe Jijia.

Locurile acestea au inspirat, mai aproape de noi, nasterea unor institutii, cu spiritul lor inovator, miscind socialul stagnant. Academicianul Alexandru Zub ne-a oferit o analiza a „spiritului normalian" care s-a nascut din „pepiniera Sendriceni", scoala din care au iesit, ca si de la asezamintul „Anastase Basota" din Pomirla, numeroase generatii de dascali si de oameni de cultura ori specialisti care au ridicat potentialul Vaii. Doamna profesor Marina Muresan ne aminteste despre fauritorii de la Vorniceni, intemeietori de lacasuri de cultura, constructori de biserici, care au facut saltul de pe Valea Jijiei pe malurile Senei (cazul invatatului jurist Octavian Ionescu, tatal sau). In ce ma priveste, reiterez un succes remarcabil, intre cele doua razboaie – Universitatea Populara de la Ungureni, institutie unica de educare a adultului rural, ctitorita si sustinuta de unchiul meu, Eugen D. Neculau. Ce destin! Era patruns de tinar de ideea datoriei fata de cei din rindurile carora provenea. Renunta la o stralucita cariera universitara pentru a infaptui proiectul Ungureni – infiintarea unei institutii culturale pentru cei din mijlocul carora plecase. I se propusese un post de asistent la Universitate, dupa ce luase licenta in filosofie cu magna cum laude cu Al. Philippide (decan), Ion Petrovici si Petre Andrei. In 1930 a beneficiat de o bursa de specializare la Paris, iar in 1944 a obtinut titlul de doctor cu teza Conditiile si perspectivele unei pedagogii a satului romanesc, avindu-l ca indrumator pe I. Petrovici (ca anexa: Bibliografia satului romanesc, tiparita in 1942). Alt proiect de succes, mai aproape de zilele noastre: domnul profesor Mihai Toma, de la Facultatea de Fizica (fost decan si prorector al Universitatii) evoca dascalii pe care i-a avut la Liceul din Trusesti, unde s-au format multe generatii de tineri ce nu ar fi avut altfel posibilitatea sa urmeze scoli inalte. Consateanul meu Dumitru Murariu, membru corespondent al Academiei, director general al Muzeului National de Istorie Naturala "Grigore Antipa" din Bucuresti, cel care  a coordonat, din partea Romaniei, grupul ce a participat la Atlasul Mamiferelor Europei, tiparit la Londra, evoca copilaria sa de fiu de taran fara resurse, trimis acasa de la facultate sa aduca adeverinta ca parintii s-au inscris la colectiva. Domnul profesor Mircea Rusu, de la Medicina din Iasi, cel a carui viata se identifica cu clinica de pe Lapusneanu, scrie si el despre viata din Ungurenii sai natali si scolile prin care a trecut. Am lasat inadins la urma participatia scriitorilor, incepind cu Nicolae Turtureanu si Liviu Antonesei, dar si a altora, cu ale lor evocari rafinate ale virstei de aur. Nu insist, sint nume pe care le intilnim zilnic in publicistica romaneasca, n-au nevoie de reclama mea.

Mai asteptam citeva contributii promise, nu dezvalui numele autorilor pina nu vin cu productiile lor. Unii dintre cei de pe Valea Jijiei, solicitati de noi, nu s-au aratat interesati. Oameni importanti, ce proiect e acesta, fara beneficii? Nu-i putem obliga, daca nu-i cheama inima.

In definitiv, cui ne adresam, ce carte va mai fi si aceasta? Nu va fi o carte de stiinta, dar importanti oameni de stiinta vor impartasi din gindurile si experienta lor. Nici o carte de pedagogie sociala, desi mai multi profesori universitari de prestigiu vor face expuneri utile dascalimii de pe Jijia. Nu va fi o carte de memorii, dar mai multi dintre autori vor evoca copilaria lor pe malurile Jijiei noastre. S-ar putea sa fie totusi, in final, o carte interesanta.