Cum se confectioneaza un ADULT

Canalele de televiziune care difuzeaza programe pentru copii au in grile emisiuni educative prin care princhindeii sunt invatati sa ia parte la tot felul de activitati: desenat, colorat, decupat, modelat, construit s.a. Cum tot lucrul bun are si ceva ne-bun, iata trei dintre bizareriile cele mai frecvente din spectacolele educative destinate celor mici.

Prima dintre ciudatenii e mania interactiunii cu orice pret. Cortina se ridica, emisiunea incepe. Publicul, milioane de copii cu varsta intre doi si zece ani. Limba oficiala a emisiunii, engleza. Vernacularele, cata frunza si iarba. Un prezentator, de regula un adolescent multitalentat si usor impertinent, le da binete micilor telespectatori (hi, salut, salve, ola) si, pana sa se dumireasca parintii ce s-a petrecut cu mai vechile formule de politete, precum „buna dimineata/ ziua/ seara" sau „bine v-am gasit", profesionistul distractiei contra cronometru i-a si bagat in paine pe micuti. Nici una, nici doua, ii ia la intrebari, iar copiii, ce mai tura-vura, incep a raspunde cu nerv. Un curios dialog al surzilor se tese de la o clipa la alta. Imaginea intreaba, micutii raspund. Cand princhindeii intreaba, imaginea isi vede in continuare de meserie. Straniei conversatii televizor-copil i se adauga tehnica nedisimulat pavloviana de constructie a interactiunii.

– Hei, sunteti bine? (Prezentatorul ciuleste, in eter, urechea, cu mana palnie, fie la cartilajul stang, fie la cel drept.), – Nu v-aud! (Normal, nici n-are cum sa auda! Oare nu se preface?), – Am intrebat, sunteti bine? Nevazutii privitori, fiecare la casa cui il/ o are, pluseaza, prin casa, ca niste apucati: – Daaaa! Daaaa!, – Aici, aici!

Timpul de „dialog" este astfel reglat incat „interactiunea" sa fie optima si eficienta. Punct ochit, punct lovit, efect cognitiv zero. Stimul, reactie, stimul, reactie. Prezentatorul chestioneaza, copilul striga, urla, saliveaza. In mormant, marele Leonard Bloomfield, parintele structuralismului lingvistic nord-american, se rasuceste satisfacut de pe o parte pe alta, la gandul ca posteritatea a priceput, in sfarsit, dedesubturile modelului comunicativ propus de el in urma cu optzeci de ani.

Daca eficientul schimb de replici intre ecran si copii vi se pare normal, firesc, acceptabil (in fond, e loc chiar de mai rau, nu-i asa?), atunci nu va va fi cu suparare daca adaug la bizarerii tendinta de persiflare, de ridiculizare si, in final, de eliminare a adultului din universul ludic al puilor de om. Sper ca exemplele sunt concludente. Din noianul de reclame si de emisiuni „educative", copiii, mai ales cei trecuti de trei-patru ani, afla cat de nostime sunt exploatarea si luarea peste picior a celor mari (babacii, batranii, sau, mai nou, sponsorii, donatorii). Termenul general – chipurile non-discriminatoriu – care acopera cu generozitate plaja (ups!, scrisesem „plaga") de fiinte mari care vegheaza asupra celor mici este cel de ADULT si capata, in mai toate contextele de intrebuintare, discrete conotatii depreciative. In primul rand, ADULT inseamna lucru, dupa cum o doveste un context de tipul „Pentru a fi o zana carpace, ai nevoie de o foarfeca, un triunghi de stofa, ata colorata, perforator, o pana si un adult", livrat cu promptitudine micilor designeri vestimentari. Alteori, ADULT inseamna, fie obiect ajutator aflat in preajma telespectatorului, fie forma nespecifica de viata, cu infatisare aproximativa, dar cu certa valoare utilitara. Iata si enuntul ilustrativ: „E bine sa ai in preajma un adult". In sfarsit, ideea ca un ADULT este o fiinta cu care se poate comunica transpare, desi neclar, din enuntul „Cere ajutorul unui adult". Pe scurt si pe intelesul tuturor copiilor cu varste mai mari de doi ani, un ADULT este ceva sau cineva de care e bine sa te folosesti in caz de nevoie. Pentru a verifica, prin eliminare, ce este un adult, copilul intra repede la idei: Mami (Tati), tu esti adult?

A treia ciudatenie este flatarea excesiva a micutilor telespectatori, care, fara a face realmente ceva pe durata minutelor de emisie, sunt gratulati cu suvoaie de epitete ale superbiei, care mai de care mai impopotonate: extraordinar, fantastic, nemaipomenit!!! Flatarea e de-a dreptul flatulenta daca se observa ca orice activitate, oricat de insignifianta, a prezentatorului este dublata de eliberari sonore de tip interjectional, adresate, chipurile, telespectatorilor: excelent, grozav sau genial!!! Micul ecran ofera, spre luare aminte, repetare si asimilare, un caz clinic: personajul intr-o dunga, grandomanul care se poleiaza desantat pe sine sub pretextul ca ii lauda pe altii.

Lasand la o parte faptul ca lauda de sine nu miroase a bine, se poate constata ca telespectatorului care a depasit cu succes primul an de viata nu-i ramane decat sa concluzioneze ca simpla sa existenta e suficienta pentru a garanta stima, respectul, pretuirea sau admiratia ADULTILOR.

Ce putem noi, oamenii mari, intelege din asemenea eliberari spectaculare de educatie televizuala, concepute si puse in scena de alti oameni, in beneficiul copiilor?

Salut! Bine ai venit la emisiunea noastra. Ce taare! Pentru a confectiona un ADULT ai nevoie de un ego supradimensionat, croit cu laude exagerate pentru orice isprava de doua parale, de un altoi grandios de lipsa cronica de obedienta si de un kit discursiv elementar, ultimul racnet in materie de interactiune verbala. Ai reusit sa pui toate piesele cap la cap? Esti genial! A fost simplu, nu? Esti grozav! Acum ai propriul tau ADULT! Excelent! Ne vedem saptamana viitoare! Bafta!

* Ioan Milica este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Univeristatii "Al. I. Cuza" Iasi