Cum trebuie sa fie un bunic adevarat

Un bunic adevarat trebuie sa aiba baston. Nu zic ca toti bunicii au baston sau ca cei care n-au baston nu-s bunici adevarati. Se poate si-asa, si-asa. Ca dovada, Vladut are un bunic cu baston si unul fara baston. Un bunic cu barba si unul fara barba. Altminteri, ar fi fost si greu sa-i deosebeasca, pentru ca pe amindoi ii cheama Nicolae. Asa, i-a fost foarte simplu: – A venit bunicu’-Nicu-cu-barba! Sau: – Vreau la bunicu’-Nicu-fara-baston!

Bastonul, copii, se mai cheama si cirja. O astfel de cirja il insotea pe Bunicul meu, cind venea sa ne vada – cale de vreo 8 kilometri – din satul lui intr-al nostru. Daca n-ar fi avut baston, Bunicul ar fi venit singur. Ei, dar cum sa faca Bunicul atita drum, prin praf, prin noroaie sau prin zapezi, de unul singur?! Cine sa-l apere de vreun cocos infuriat, ca de ciini, nici vorba sa-l atace! Bunicul stia limba ciinilor, a lupilor, daca aparea vreunul, imediat intrau in vorba. – Unde ai pornit-o? il intreba Lupul, care parea ca a iesit si el la plimbare, asa, sa-si mai dezmorteasca oasele, ca tot lupul, si nu are nici un gind ascuns. – Cum, unde? se mira Bunicul. Ma duc la nepotii mei… – Hai ca merg si eu cu tine, ca si mie imi plac nepotii… – Lasa, Lupule, tu du-te la nepotii tai. C-asa-i bine: fiecare sa aiba grija de nepotii lui, zicea Bunicul. Lupul, vazind ca nu-i rost de ceva prospatura, isi punea pofta-n cui si coada intre picioare si o lua peste cimp, spre birlogul nepotilor lui.

Dar nu toata ziua – buna ziua Bunicul se intilnea cu Lupul sau cu vreun ciine fara stapin. Cu cine sa vorbeasca el, la drum asa lung? Evident, cu Bastonul. Si avea Bunicul un Baston pe cit de curios, pe atit de istet. Il interesa tot ce se intimpla in lume, ii punea Bunicului cele mai nazdravane intrebari, de, citeodata, chiar Bunicul – care le stia pe toate – nu stia ce sa raspunda. Si orice ar fi povestit Bunicul, Bastonul il intreba: – De ce? De ce zboara pasarile? Dar avioanele? De ce oamenii nu zboara? De ce n-au aripi? De ce tu ai barba, Bunicule, si eu nu am? De ce eu sint Baston si tu esti Bunic? si cite si mai cite. Si uite asa, din vorba-n vorba si din pas in pas, Bunicul, desi era batrin si ostenit, nici nu-si dadea seama cum s-au tot dus in urma lui cei 8 kilometri si-a ajuns la nepoti. – Ia sa-i dati Bunicului o cana cu apa, ca tare-i buna apa asta de la voi!, zicea Bunicul, inca de la poarta. Iar nepotii si veneau cu apa, proaspat scoasa din fintina, sa racoreasca setea Bunicului. In fiecare zi nepotii scoteau apa proaspata, sperind ca o sa vina Bunicul, si-l asteptau la poarta, doar-doar o veni. Uneori treceau zile si saptamini, chiar luni, pina sa apara, dar ei nu lasau in nici o zi galeata fara apa proaspata, rece si buna. Cum, sa vina Bunicul si noi sa nu-l intimpinam cum se cuvine? Daca la alte cele eram cam lenesi si cam circotasi, cind venea Bunicul nu ne dadeam rind ca sa-i facem pe plac. Ca si el ne lua in brate, ne stringea la piept si ne mingiia, de ne pisiceam ca motanii. E-adevarat, Bunicul nu ne ducea in circa, nici nu ne  ridica in brate, pina-n tavan, ca tata, ca nu mai avea putere, dar mingiierile lui erau ca niste povesti, iar povestile pe care ni le spunea, ca niste mingiieri.

Acum, sa nu credeti, dragi copii, ca eu am fost tot timpul bunic si am purtat tot timpul baston. Sau barba. Nuuu! Daca nu era Vladut, eu n-as fi fost bunic! Ei, ziceti si voi: cum, adica, sa nu fie Vladut? Doar nu credeti ca putea altul sa mearga in locul lui la gradinita si la scoala?! In urma cu cinci ani si jumatate, eu habar nu aveam cum trebuie sa fie un bunic. Dar m-a tras de mineca prietenul meu Catalin: – Vezi, ca trebuie sa devii bunic. Un bunic trebuie sa aiba barba alba. A ta e cam roscata. Si trebuie sa poarte baston… Asa ca, de la o zi la alta, barba mea a inceput sa se inalbeasca, pina a ajuns cum o vedeti acum. Prietenul Catalin mi-a daruit un baston, pe care il avea de la bunicul lui, iar bunicul lui – de la bunicul lui, si tot asa, ca bastoanele se mostenesc din mosi-stramosi si unele or fi de pe vremea lui Stefan cel Mare sau, cine stie!, de pe vremea dacilor si a romanilor…

Mult i-a placut lui Vladut bastonul meu! Cind a inceput sa alerge prin casa, si-a dat seama ca si bastonul vrea sa alerge, asa ca au alergat impreuna, au mai si cazut, si-au mai stilcit genunchii si coatele, dupa cum se si vede. Dar n-ai incotro, daca nu esti vultur, ca sa zbori, sau crocodil, ca sa te tirasti, daca esti copil sau baston, trebuie sa mergi, sa alergi, sa faci tumbe, dar si sa stai cuminte, la locul tau, cind te roaga mami sau tati, doamna educatoare sau chiar… Bunicu’ Nicu, cu barba si cu baston.