De ce am scris?

In toamna lui 2004, am redactat, pentru aceasta rubrica, un text intitulat De ce scriu?, ce parafraza o faimoasa formula sartriana. Voi reproduce, mai jos, fragmente din acel articol, de a caror valabilitate nu ma indoiesc nici astazi, dar a caror incarcatura de entuziasm s-a mai atenuat putin, din unghiul "istoriei" si a "provocarilor" ei (dupa cum se va vedea in final). Iata-le:
"La inceputul lui octombrie, se implinesc fix doi ani de cind apar saptaminal – fara intrerupere – in aceasta pagina de Opinii a Ziarului de Iasi, sub sigla fals-pretentioasa a lui Homo valachus. In realitate, scriu rubrica in cauza de patru ani batuti pe muchie, insa, in primii doi – plecat fiind, la un moment dat, in Anglia -, am fost nevoit sa lipsesc o vreme de pe coloanele editorialelor si, prin urmare, am cunoscut o oarecare discontinuitate a – cum sa-i spun? – scriiturii jurnalistice. Totusi, de douazeci si patru de luni incheiate cel putin, nu am tradat, nici macar o saptamina, intilnirea cu dumneavoastra. Am scris frenetic acasa, la Universitate, in biblioteca, pe volanul masinii, in tren, in avion, dimineata, dupa-amiaza, seara, noaptea, vesel, trist, relaxat, angoasat, optimist, sceptic, sanatos, bolnav, de mina, direct pe computer, pe foaie velina, dictando, albastra, alba, roz, ingalbenita, cu pixul, cu creionul, cu stiloul, flamind, satul, obosit, odihnit, in zile de lucru, de sarbatori, in momente de criza sau echilibru, pe parcursul unor esecuri ori victorii, adica – asa cum stim ca se zice – la bine si la rau. Pot explica, fara probleme, cum am scris, cit am scris, despre ce am scris si unde am scris. Mai greu mi-ar fi sa spun de ce am facut-o (si o fac in continuare) cu atita consecventa.
Nu vreau sa cad in retorica /…/ motivatiilor «poetice» si «poietice» legate de necesitatea textului. Nu incerc nici sa va obosesc – la aceasta neobisnuita aniversare – cu «sofisticarii» teoretice sau identitar-culturale. Trebuie sa recunoastem insa ca avem aici (toti cei care ne indeletnicim cu scriitura in Romania vremurilor actuale) o intrebare mai mult decit legitima: de ce scriem? Probabil ca nihilistii ar contracara cu un argument banuit forte: intrebarea e legitima in orice lume si in orice timp, intrucit scrisul a fost dintotdeauna, in ordinea ontologica, un experiment marginal al societatilor, candidind cu succes la postura de paria. Nu sint intru totul de acord. Nu cred ca publicistica de opinie (sa ne rezumam la exemplul de fata) intr-un ziar american (prestigios sau nu) – unde autorul este platit cu sume intre citeva sute si citeva mii de dolari cuvintul! – se compara, macar financiar, cu eforturile noastre jurnalistice. De asemenea, nu cred ca scrisul – chiar intr-o societate totalitara in care mica ori marea ipocrizie umple spatiul tipografic – poate fi comparat cu scrisul intr-un univers hibrid, precum cel din Romania de astazi. In ceausism de pilda, anumiti jurnalisti si scriitori puteau foarte bine sa explice de ce scriau. Prin text (ca instrument social), ei patrundeau in aria restrictiva a puterii, controlind, fie si partial, unele falii ale autoritatii publice. Toate aceste «avantaje» ori «explicatii» ale scrisului nu functioneaza in modelul nostru de societate «tranzitorie». Scrisul nu imbogateste (in ciuda unor exceptii de confirmare a regulii) si – lucru si mai important – nu furnizeaza fiorii puterii decit, cel mult, in aparenta si prin autosugestie. /…/. Atunci, revin si intreb: de ce scriem?
As fi vrut sa articulez un argument postmodern si sa va incint cu notiuni teoretice, cum ar fi, bunaoara, «texistenta» lui Mircea Cartarescu. Scriu (scriem) pentru ca textul inlocuieste, imbunatateste si pozitiveaza viata, fiind, cum spuneam, o strutocamila ontologica, o «texistenta». Nu cred insa ca mai este cineva dispus – nici macar scriitorii – sa accepte un asemenea transfer. Scrisul tine de vita contemplativa, pe cind lumea, cu formidabilele ei derulari de imagini si experiente, de vita activa. Cum le poti combina fara a cadea in paradoxal si derizoriu? Mi-ar fi placut, totodata, sa explic virtutea scriiturii prin accesul sau neconditionat la ascunzisurile din vita activa si astfel sa-i declar suprematia in fata existentei anodine. Dar, sa admitem, cine poate pleda impotriva contraargumentului covirsitor ca viata (fie si anodina) opereaza cu fapte (macar in principiu indubitabile), pe cind scrisul (in mod asumat) numai cu speculatiile asupra acestor fapte. In sfirsit, as fi dorit sa inteleg textul din unghiul functionalitatii sale epistemologice (ca depozitar, altfel spus, al istoriei ca atare), insa unde se afla relativismul si fictionalul mai acasa altundeva decit pe patul procustian al istoriografiei? Nu voi reusi, prin urmare, sa constat – cu precizie de metronom – motivele pentru care scriu si, cu atit mai putin, pe cele pentru care scriem. Banuiesc ca, pina la un punct, am putea gasi o minima consolare in chiar aceasta ratiune majora a propriei noastre neputinte argumentative. Scrisul ramine, in resorturile de adincime, o problema de intimitate (in ciuda aspiratiei lui catre manifestarea publica) si, de aceea, radacinile sale sint, ultimativ, intime. /…/".
Astazi, sint nevoit (apropo de "istorie" si de "povocarile" ei) sa pun punct, pentru un timp, scrisului (nu credeam, sincer, ca voi face vreodata o asemenea afirmatie!). Nu sint nici bucuros, nici trist, ci doar tensionat. Ma simt ca atunci cind trebuie sa-ti parasesti temporar familia, din ratiuni profesionale, si nu stii cum lucrul acesta iti va influenta, ulterior, identitatea. Oricum, promit cititorilor mei (multi, putini, citi vor fi fost ei) sa fac tot ce-mi sta in putinta pentru a reveni, la un moment dat, in atentia lor, cu eterogenul si cameleonicul homo valachus. Le multumesc totodata tuturor, vorba unui crainic de stiri, "pentru fidelitate". Critici sau apreciativi cu "opiniile" mele din pagina de fata, toti mi-au fost, in fiecare miercuri (din ultimii sapte ani), alaturi si, ca atare, peste mari si tari (unde "istoria" si "provocarile" sale, iata, ma arunca!), imi vor lipsi mai mult decit isi imagineaza ei, poate, acum.