Engleza si franceza

Scriind articolul de saptamina trecuta – despre limba "framericana" -, am retrait, mnemotehnic, si o alta intimplare (cumva inrudita cu istorioarele narate acolo) ce a trasat, la rindu-i, inubliabile semnificatii in interiorul initierii mele transatlantice, de acum mai bine de un deceniu. Pe la inceputul stagiului doctoral american, singur (Laura urma sa soseasca abia peste trei luni) si suficient de stingher, obisnuiam sa nu refuz nici o invitatie de socializare, oricit de formala, banuind (si negresind in prezumtia mea – aveam sa descopar ulterior!) ca doar asa voi depasi istovitorul si degraba varsatoriul de energie intelectuala "dor de casa". Mergeam, cu entuziasm, la toate party-urile organizate in campus sau in afara lui, party-uri pentru care – in postura de Fulbright Visiting Scholar – primeam de regula invitatii nenominalizate in mailbox-ul meu de la Universitate. Multe s-au dovedit a nu fi nici macar "petreceri" (oricum, nici una nu era o "petrecere" in sensul romanesc al termenului, din majoritatea lipsind ingredientul alcoolic si cel alimentar in exces!), ci intilniri promotionale, fixate de marile companii doritoare de clienti cu "singe proaspat" si finante pe masura. Nu regret insa nici una. La fiecare am invatat cite ceva despre modul de viata american, am cunoscut oameni si mi-am facut amici. Odata, la o prezentare a faimoasei companii de telefonie AT&T, am participat chiar la o tombola si am cistigat o cartela internationala, de mai multe zeci de minute de convorbiri gratuite. Zilele urmatoare au fost derutante pentru familia din Romania, care a crezut ca dadusem de titei pe undeva, prin cimpiile texane, iar acum vorbeam, precum nababii, de la telefonul iahtului personal.

Intimplarea in chestiune se leaga de un asemenea eveniment, sa zicem, monden, unde am intilnit, ca de obicei, persoane extrem de interesante. Era Labor Day/Ziua Muncii care, la americani, nu se sarbatoreste pe 1 mai, ci in prima luni din septembrie. O familie instarita din Tucson-Arizona avea intelegere cu forul oficial de adminstrare a relatiilor externe ale Universitatii – International Student Center – ca, la aceasta ocazie, sa invite studenti straini (selectati in prealabil de Centru) la un BBQ (gratar in aer liber) in imensul lor backyard prevazut, desigur, cu o albastra si imbietoare piscina. "Intelegerea" nu trebuie sa va mire. Americanii isi "exercita" – ca sa spun asa – generozitatea structurala nu numai in mod spontan, ci si "organizat", sistemic cum ar veni, in ecuatia respectiva fiind implicati, alaturi de institutii, si membrii comunitatilor locale. Un astfel de bun samarinean se dovedea Art – gazda noastra americana din acea frumoasa "zi a muncii", de inceput de septembrie, cu cer azuriu si mirosuri innebunitoare in aer, de flori de cactus. Art se pensionase de ceva timp (avea, se vedea cu usurinta, o situatie materiala de invidiat) si, impreuna cu numeroasa lui familie (sotie, copii, frati, surori, cumnati, cumnate, verisori, nepoti s.a.m.d.), isi cultiva un hobby absolut onorabil – acela de a intilni, primi si, daca s-ar fi impus, chiar ajuta cit mai multi dintre strainii studiosi care ii vizitau orasul. Femeile din familia sa, cu precadere, te uimeau prin bunatate si marinimie. Zimbeau cu o onestitate descumpanitoare, ce parea sa nu lase loc nici celei mai neinsemnate umbre de indoiala in loialitatea celor din jur. Intrind in casa lui Art, dezvoltai sentimentul iesirii din lumea reala si intrarii intr-un mic paradis terestru, de unde toata durerea, intristarea si suspinarea disparusera in mod subit.

La petrecere venise si un tinar matematician negru (din Congo) care, treptat, datorita lui Art si doamnelor sale, a ajuns centrul atentiei. Jacques (tinarul in cauza) era vorbitor (nativ) de franceza si, desi urma sa studieze cinci ani in Statele Unite, nu stia nici o boaba de engleza. Avea un suris larg, de un alb aproape ametitor, si arata o politete iesita din comun. Repeta la infinit oui, oui si merçi, merçi, primind cocoloselile gazdelor cu o gratie usor incurcata. Art si familia erau absolut fascinati de Jacques. Il stiau dinainte si, daca nu ai fi fost avizat asupra obiceiurilor americane (prezentate mai sus), ai fi putut crede ca intreaga petrecere fusese data doar pentru el. Ii impresionase teribil faptul ca matematicianul african sosise in SUA fara sa cunoasca limba si, ca atare, jurasera sa aiba grija de el cu consecventa. Sotia lui Art – o batrinica descinsa parca din basmele ecranizate la Walt Disney Company – promisese, in plus, sa faca ore de engleza cu Jacques pina la epuizare. "Mai bine mor decit sa-l las asa!" a declarat ea, destul de patetic, mai multor invitati la petrecere. "Il luam la noi acasa in fiecare week-end", a adaugat, plin de veselie, si Art. "S-a mai ingrasat in citeva saptamini. Venise aici ca un bat". Apoi, batindu-l pe umar, in rastimpuri, cu jovialitate, pe musafirul congolez, intreba: "How are you doing, boy? (Cum te simti, baiete?)". "Oui, oui, oui, oui! Merçi, merçi, merçi"", raspundea Jacques ca o papusa cu baterii, atinsa, din greseala, pe burtica. "Nu-i asa ca-i minunat?", revenea si amfitrioana, aducindu-i lui Jacques un suc de portocale. "Oui, oui, merçi, merçi!", m-am trezit replicind brusc eu insumi, din fericire, suficient de lipsit de sonoritate pentru a nu-i tulbura pe mult prea ospitalierii pensionari.

Peste vreo citeva zile, l-am intilnit pe Jacques in interiorul labirinticei biblioteci universitare. Mi-a zimbit prieteneste, cu dunga de nea iesind amplu dintre buze. M-am apropiat ezitant, intrucit franceza mea lasa adesea de dorit. Prin contrast, oui-urile si merçi-urile matematicianului congolez sunasera extrem de autentic acasa la Art si, in consecinta, ma simteam inhibat. Am inceput, timid, un dialog francofon, cu formule minimale in ce ma privea. Vazind ca ma chinui, Jacques a luat o fata compatimitoare si mi-a spus intr-o engleza cit se poate de fluenta, pigmentata numai cu o vaga aroma de pidgin: "Nu te mai forta, man! Stiu engleza. Art insa s-a atasat enorm de Jacques francofonul, pe care il ingrijeste cu multa atentie si care, de aceea, trebuie sa traiasca un timp mai indelungat. Am nevoie de prietenia si ajutorul lui Art. Vreau sa-mi aduc sotia si cei trei copii aici, in America. Nu voi putea singur. Ma intelegi, man? Ma intelegi?". Il intelegeam, cum sa nu? Poate chiar mai mult decit ar fi banuit el. Jacques, aidoma multora de pe mapamond, descoperise generozitatea americana si acum ajunsese sa depinda de ea ca de un drog. Avea nevoie de afectiune si devotament, iar aceste lucruri se gasesc uneori mai repede in singulara Lume Noua decit in propria-ti cultura. Inutil sa va mai spun ca, spre sfirsitul anului, l-am vazut pe Jacques – cu sotia si cei trei copii -, plimbindu-se fericit pe strazile din Tucson. M-am bucurat la rindul eu. Iata un caz, mi-am zis, in care engleza si franceza au conlucrat simbolic la cimentarea relatiilor dintre oameni. Cu atit mai mult cu cit risipa lingvistica a fost minima, nedepasind stadiul de how are you doing, boy? si oui, oui, merçi, merçi!. Aviz tinerilor nostri aventurieri.