Fiii arsi ai luminii

Bucatica sfinta a mintii noastre dormea. Visa visul care este lumea aceasta. Trebuia cautata cauza, trebuia schimbata mintea, dar cum? Cauza era frica, iar frica – cum spunea apostolul Pavel – e lipsa de iubire. Cu alte cuvinte, aveam mare nevoie de iubire. O respiram prin toti porii. Aveam nevoie de o mare iubire, dar eram batrin si ma rugam in zadar la urma crucifixului de pe perete. Aveam nevoie de eternitatea iubirii.

Lumea era intoarsa pe dos, iar noi trebuia sa o punem la loc mai bine ca atlantii. Aveam o relatie speciala cu Dumnezeu. Ne daruia lipsa potopului de ape, dar ne ameninta cu o curatenie (unii ii spun Apocalipsa) mai grozava: prin foc. In fond, au mai disparut civilizatii, iar rasa umana e atit de ciudata… Ceream lumina si lumina venea, Doamne cum ne ardea lumina aceea!

Deodata, teatrul s-a terminat. Eram personaje cosmice. Dar trebuia inca sa spargem oul dinlauntru. La usa batea de citeva milenii Dumnezeu. Tot sporul era cu el. Istoria rasei umane nici acum nu ma lasa in pace. Trebuia scos intii uritul. Teribila confuntare! Apoi trebuia asezata frumoasa, frumoasa universala, dupa care totul reincepea sa curga: armonia, castitatea, amocul… Nu mai dati putere uritului. Nu incetati sa mingiiati frumoasa, macar cu un zimbet, cu o privire, chiar indepartata.

Nu uitati ca sintem fiii arsi ai Luminii, luminari de ceara topita, orbiti de Lumina ca o placere mare. Ca o luminare de ceara topita de placere, asteptind o remodelare, o forma noua, ca sa mai ardem o data pentru norocul nostru si pentru imbunarea – nu-i asa? – a destinului. Se mutau stelele pe cer intr-un menuet cosmic, iar tacerea alerga intre ele. Dar noi eram centrul, buricul universului. Chakrele ne apareau si dispareau dupa necesitate, libertatea inteleasa, cum spunea Engels.

Schimbati visele! Nu mai traiti visul Fiului adormit. Iertati si treziti. N-o sa-ntelegeti usor frica inceputului. Dar le puteti intelege pe cele de zi cu zi si lasa adevarul sa vina, asa in fisii cum l-au adus canonistii, habotnicii din diferite colturi, pentru a intra in cunoastere. Nu va mai tineti de gind si iertati-va ca va tineti de gind. Cunoasterea nu vine prin gind, ea se traieste, trebuie sa fii intru si sa nu reactionezi, sa fii proactiv, sa fii ceea ce esti si ai fost inca de la inceput, adica in principiu.

Ce pace ne umple, ce dragoste se revarsa! Ea, frumoasa, sarpele cosmic a promis ca vine la prinz. Ne odihnim putin, apoi serbam nunta, nunta cosmica, nunta alchimica si ne uram, cum se face, „Casa de piatra!", „La Multi Ani!" etc,etc.

La sfirsit de veac veti deosebi duhurile. Pina atunci cream idoli. Aveam asa ca o greata, ca de fiecare data cind trebuia sa lucrez cu simboluri. Aveam un pendul sub forma de glob si ma leganam cu el a lene, fara sa banuiesc ca astfel intram in rezonanta cu globul. Astfel prelungeam starea de somn. Mai puneam un betisor parfumat, ma mai ungeam pe la nas cu-n eucalipt, ce vreti, imi optimizam ambientul. Voiam sa fac din mine o biserica si chestia asta nu-mi iesea nicicum.

In schimb, mult mai inteleapta era capitala Bulgariei. Dupa nume, nu cred ca si ea functioneaza ca o manusa intoarsa pe dos. Asa se vindeca cauza, cu intelepciune si trebuie dat totul pentru cauza si penetrat adevarul. Care este. Caci adevarul e unul, in timp ce adevarurile sint mai multe. Adinc. Doamne, cu cita cunoastere m-ai harazit! Si cu cita smerenie! Mai miluieste-ma, te rog, macar cu un strop de iubire!

Urcam in mine insumi spre tronul de slava si mantia-mi atirna ca o ruga. Ingenunchiam in rastimpuri pentru mai multa smerire. Capatasem inel si coroana si sceptru, iar acum inaintam pe o cale de lumina spre tron. Eram eu insumi lumina si radiam. Dar sensul era lumina de dincolo de lumina. Nu una singerie ca amurgul, ci una clara, transparenta, de simti ca dispari intr-acolo. Si urci, ca e cale.

In dreapta mea era un copac, al meu, pe care trebuia, cu ajutorul instrumentelor primite, sa-l mentin vesnic verde. Ii trimiteam cite o raza si el se inviora in verdele crud in care se scalda. Urcasem cele unsprezece trepte si ajunsesem la tron. M-am asezat ca un rege, dar in spate se deschidea un hau care ma tot tragea inspaimintator. Si pe el trebuia sa-l umplu cu lumina, dar nu prea reuseam. Nu aveam spatele asigurat.

In inima mea se tesea un fir de matase: Unde ma va duce ? Cu cine ma va lega? Un duh ma asteapta sa-l pot mingiia. Si mi-e atit de dor!…  Si mai e Marele Tron, infasurat in curcubeu, in atmosfera aceea tainica, tamiiata, in care am primit instrumentele duhului. Si cei douazeci si patru de batrini ce se rugau continuu, incantatoriu. Erau asezati in potcoava, iar locul al doilea din stinga era al meu. Inca nu-l meritam. Dar despre asta nu pot sa vorbesc inca. Ma mingiie albastrul, dar poarta rasaritului facut-am bine sa o deschid?