Libertatea de a fi Pinocchio

Am vazut recent, la Cronica Circotasilor (cam singura mea emisiune de "stiri" romanesti), o scena care – daca mi-ar fi fost povestita de cineva – as fi crezut-o inventata. Prezent la premiera bucuresteana a filmului lui Cristian Mungiu (deja cunoscut doar ca 432), presedintele Traian Basescu a dat mina cu Horia Roman Patapievici (unul dintre amfitrioni), in fata publicului numeros si a presei, intrebindu-l in timbrul sau jocular specific: "Ce mai faci, Pinocchio?". Nu am apucat sa observ bine fizionomia lui Patapievici, dar, sub grimasa unei politeti impietrite, pecetluind o tacere de mormint, am banuit perplexitatea profunda. Nu ma numar printre intimii directorului Institutului Cultural Roman si, ca atare, nu stiu daca aceasta este o porecla consacrata, la care apeleaza amicii Domniei Sale in momentele de destindere, ori reprezinta numai iesirea spontana la rampa a domnului Basescu, altfel intrata cumva intr-o nenaturala "traditie".

In mod cert, Patapievici sugereaza ceva din expresia celebrului personaj al lui Carlo Collodi (mai precis, ceva din constitutia acelui Pinocchio creionat de vechea animatie Walt Disney, atit de populara in copilaria noastra), iar Basescu are nefasta reputatie a unui om politic prea putin dus la biserica. Combinatia exploziva a celor doua elemente ar fi creat oricum, sa recunoastem, o situatie inevitabila. In plus, oricine ar putea sustine ca episodul pare, in fond, de-a dreptul benign in raport cu sinistrele lui antecedente: "Urca-te pe masa si-ti arat!", "Tiganca imputita!" sau "In sfirsit, un armean competent!". Asadar, cine si de ce s-ar mai mira de o noua, non-conformista, "glumita" a simpaticului nostru presedinte?

Personal, nu ma mir nemaipomenit, intrucit sint familiarizat cu "glumite" similare, din trecutul romanesc nu foarte indepartat. Inainte de 1989, Ceausescu obisnuia sa invite, periodic, reprezentanti ai scriitorilor la CC pentru asa-zise "convorbiri de breasla". Aparent, el se arata interesat de problemele intelectualilor, cautindu-le rezolvari. La intilniri participau condeierii aserviti, dar si o parte a celor incomozi, fata de care Nea Nicu nutrea probabil o curiozitate bolnava. "Convorbirile" aveau loc fara prezenta presei si a camerelor de luat vederi, astfel incit si seful, si scriitorii ieseau treptat din morga oficiala si o dadeau pe discursurile mai liberale. La o asemenea intrunire – stiu de la un martor ocular (scriitor distins si credibil, inca in viata) -, Mircea Dinescu (prin preajma dizidentei sale) se lansase, destul de vehement, intr-o tirada explicita impotriva starii de lucruri din Romania acelor ani. Pesemne pentru a-si valida opinia critica printr-un argument pe placul ideologiei oficiale, poetul repeta suficient de des pentru a deveni suparator ca "este fiu de muncitor". Dupa ce l-a ascultat placid, cu privirea lui sasie si vicleana in podea, Ceausescu, fara a raspunde la nici una dintre provocarile indraznetului scriitor, a mormait catre intreaga audienta: "Ba, faptu’ ca iesti fiu de muncitor nu ie meritu’ tau, ci ie meritu’ lu’ tac’tu’". Efectul scontat nu s-a lasat asteptat. Sala a izbucnit intr-un ris gros si in aplauze furibunde, Dinescu s-a asezat nervos pe scaun, iar Ceasca a schitat un zimbet sardonic in colturile buzelor. Nimeni nu a mai reluat temele anterioare ale discutiei, "criza" fiind, prin urmare, "rezolvata". Interesant, multi au plecat de la CC  cu convingerea ferma ca "sefu’ ramine pina la urma un baiat simpatic".

Pastrind proportiile, sa constatam ca atit Ceausescu, cit si Basescu au know-how-ul dialogului non-conformist cu intelectualii. Mai mult, ca amindoi pot trece drept "simpatici", in ochii colectivitatii, tocmai prin acest atu psihologic. Bascalia te salveaza  atunci cind argumentul rational te depaseste, iar pentru un sef de stat, sa admitem, un asemenea atribut e mana cereasca. Bineinteles, pot accepta ca intre Basescu si Patapievici exista o amicitie profunda si durabila, ce a depasit pina si stadiul trasului de sireturi. Nu este nici pe departe vorba la ei despre antagonismul mocnit, care pulsa ascuns in conversatia Dinescu-Ceausescu. Totusi, sa nu neglijam faptul ca, ultimativ, contextul de la premiera filmului lui Mungiu nu difera semnificativ de cel al intilnirii de la CC.

Puterea politica anihileaza si aici, ca si acolo, puterea intelectuala, dominind-o prin aroganta si dispret neconditionat. Presupunind ca apelativul "Pinocchio" ar fi alintatura suprema din univers, esenta aprecierilor mondiale, si tot cred ca nimeni nu ar folosi-o public in interpelarea domnului Patapievici, nici macar sotia Domniei Sale. A-l numi astfel pe directorul ICR, fie si sub pulpana atotcuprinzatoare a administratiei prezidentiale, este o ireverenta  teribila, aducind aminte de epoci medievale. Stiu, nu gusturile mele stabilesc dinamica electorala a unui popor frecvent incomprehensibil, cum sint romanii bunaoara.

Basescu a descoperit o coarda sensibila a vulgatei – nevoia de circ – si o exploateaza salbatic, pentru a-si consolida pozitia in sistem pe termen lung. Strict politic vorbind, in Romania cel putin, nimeni nu-l poate judeca. Vreau sa cred insa, desi ma simt pierdut in utopie, ca presedintele unei tari europene are capacitatea de a fi el insusi un model de civilitate, indreptind, prin exemplul propriu, carentele de educatie ale comunitatii care l-a ales si nu devenind un exponent grosolan al ei prin excelenta.

Si, ca sa fiu sincer pina la capat, mai este un lucru care m-a framintat indelung dupa vizionarea nefericitei scene. Am rememorat un fapt pe care, probabil, nu toti il cunosc astazi. Horia Roman Patapievici a fost unul dintre eroii bucuresteni ai serii de 21 decembrie 1989. A manifestat pe strazi alaturi de putinii revolutionari ce au avut curajul sa infrunte aparatul represiv ceausist, intr-un moment cind situatia era departe de a fi clarificata. In intervalul respectiv, s-au vazut autenticii luptatori anti-comunisti, cei fara obsesia certificatului, insa cu semnul opresiunii regimului. Impreuna cu altii, Patapievici fost arestat, inchis si maltratat la Jilava o noapte intreaga. In prima lui carte, Zbor in bataia sagetii (dar si in Politice), scriitorul povesteste, in termeni lugubri, starea de cosmar traita pina in zori. A doua zi, spre prinz abia, a iesit, fara explicatii, pe poarta penitenciarului, nestiind inca faptul ca lupta sa nu fusese zadarnica si ca Romania cunoscuse libertatea.

Libertatea de a ne exprima si a comunica in primul rind. Dar si libertatea de a fi, in sfirsit, respectati de catre statul in care traim si pe care il sustinem cu bani grei. Libertatea de a fi stimati de toate institutiile lui si, mai presus, de diriguitorii lor. Aici intra, oricit ar parea de straniu, si seful statului insusi. Din pacate, in noua democratie autohtona, ca presedinte european, Traian Basescu ramine mai curind atipic. Intrebat ce fel de libertate gestioneaza el, in postura de comandant suprem, pentru cetatenii spatiului mioritic, ma tem ca actualul nostru lider s-ar gindi imediat la libertatea de a fi vulgar. Daca am indrazni sa-l intrebam si pentru ce fel de libertate si-a riscat viata un intelectual de talia lui Patapievici in 21 decembrie 1989, raspunsul ar fi neindoios si mai prompt: libertatea de a fi Pinocchio.