Moment nobeliar

Nervoasele noastre pusee provincialiste pot fi abordate – de ce nu – cu simetrica relaxare. E, parca, mai in firea lucrurilor decit programata inversunare in antrenarea factorilor banuiti a fi in stare de permanenta punere pe tapet a pretentiilor la notorietate planetara. E un angrenaj functionaresc ce se anima brusc, involburind, citeva clipe, orgoliosul climat occidental, in speranta unei minime atentionari. Nu insa una de buna masura, ba, vinturind nume ce nu spun mai nimic acolo. Cum nu spusesera mai nimic aici.

Desi asupra Comitetului Nobel planeaza de multa vreme neonorante inclinatii stingiste si antiamericane, premiul continua sa fascineze si sa tentenze maniacal nume cu ambitii la nemurire.

Momentul actual al conferirii Nobelului e, din pacate, cum nu se poate mai deranjant pentru veleitarii autohtoni, stiind acestia ca limitele accederii noastre la universalitate sint cele prea bine cunoscute. Nu de ieri, de azi.

Ce ridicule par apendicele ce insotesc – oarecum soltic – numele premiate acum la Stockholm. Spicheri haiosi ne reamintesc, periodic, sansele ce le-am fi avut prin Blaga, Stanescu, Sorescu, daca juriul nordic n-ar fi fost atit de tifnos. Barem de-am ramine, din glumita resentimentara, cu un adevarat mare nume, Blaga. Fara a-i mai lipi altul, de talia olteanului poantagiu.

Daca am urma, la rindu-ne, pista regretelor, am avea ce aduce in fata.

Doua nume grele ar fi stat extrem de bine in vitrina suedeza, daca deficitara tactica diplomatica in materie nu le-ar fi anulat. Brancusi, foarte vizibilul exponent al sculpturii noastre, la fel de vizibil si in deja decisul top mondial, ar fi meritat innobilarea nordica, cu-atit mai mult cu cit selectul sau anturaj parizian ar fi continut, in sine, sansa nominalizarii. Enescu, asemenea, la fel de reprezentativ pentru spatiul nostru, dar si pentru cel apusean. In care a stralucit cu prisosinta.

Ar fi de admirat abnegatiile misiunilor noastre culturale in strainatate, daca nu s-ar consuma permanent intr-o deja emaciata formula de vinturare a unor nume ce au sanse minime. Si asta doar privind, mai ales, romanul ce se scrie azi aici. (Pentru ca celelalte arte surate sint de-a dreptul pierdute din vedete.) Permanentele formatiuni de comando romanesc – bine nutrite pecuniar – pilpiie, o secunda, in marile tirguri de carte, peste ele insa asternindu-se, firesc, uitarea.

Sa fim gelosi pe vecinii nostri, mult mai norocosi in a-si impune numele dorite? Gelozia n-ar servi la nimic, din moment ce acestea au capatat deja notorietate internationala. Ar fi de pronuntat doar doua, pentru a ne da seama ca nu doar prestigiul de mare cultura are sanse, ci si cel marginal. Chiar daca nu pot accede la Nobel, incitantul ceh Kundera si mult mai palidul albanez Kadare au reusit – doar prin persuasiune individuala – sa se plaseze intr-un top de oarecare notorietate. Cel putin egal cu al futbolistului ce-i asimileaza onomastic pe cei doi K – Kaka.

Iata cum – prin saga – putem evita eventuala instalare intr-o nedorita melancolie depresiva.

Oricum, neindicata in afara spatiului clinic. Si, ca sa fim consecventi initialei noastre bunedispozitii, sa incheiem in nota.

Anuntata ca ar putea interesa acualul scrutin Nobel, distinsa prozatoare germana de origine romana Herta Müller a facut o declaratie de un incintator umor involuntar: nu numai ca habar nu are cine a propus-o, dar – atentie – n-ar incinta-o defel incununarea.

Ca sa vezi!