MRU

Nu stiu daca, in numeroasele, interminabilele si – pentru multi, probabil – plictisitoarele mele povestiri, am apucat sa spun vreodata ca prima mea mare pasiune intelectuala a fost istoria. Daca nu, o fac acum, grabindu-ma sa adaug faptul ca, pe linga o enigmatica fascinatie pentru trecut, pe care am vadit-o dintotdeauna (il citisem pe Schliemann inca din clasa a V-a!), am avut si sansa unei profesoare de exceptie (Doamna Olga Diaconu), ce ne invata sa observam determinismul din spatele evenimentelor, lucru vital in stiinta istoriografica. In sfirsit, am ajuns, la un moment dat, cu „interesul" meu pina la faza nationala a unei Olimpiade de Istorie, trezind legitime asteptari de mari izbinzi in corpul didactic si in cel studios al liceului iesean („Eminescu"), unde imi faceam veacul. Doamna profesoara Diaconu, cu incredere nedisimulata in posibilitatile mele, ma pregatea suplimentar – ca pe un sportiv de performanta -, imprumutindu-mi complicate volume de analiza si informatie istorica. Ma avertizase ca, in lot, la clasa mea, mai era „un baiat exceptional", de la „Negruzzi", al carui nume nu si-l mai amintea insa. Impreuna, spera Inspectoratul Scolar Judetean, urma sa aducem Iasului mult asteptatii lauri ai podiumului.

Intrucit etapa nationala a concursului se tinea in acel an chiar la Iasi (de aceea si erau de dorit premii cit mai multe si cit mai semnificative!), am plecat, in dimineata concursului, de acasa, fiind petrecut cu privirea de parintii ingrijorati. Ii tulburase amploarea pe care eu – iubitorul de leneveala si continua sarbatoare legala (daca s-ar fi putut) – o dadeam unui moment scolar (desfasurat, culmea, in vacanta de primavara!), in esenta lui secundar. Devenisem responsabil totusi intr-un sens superior si mi se parea ca un intreg oras astepta sa nu-l fac, in vreun fel, de ris. Printr-o intimplare, in ciuda faptului ca aveam literele de la numele de familie destul de indepartate, am nimerit chiar in sala cu baiatul de la „Negruzzi", care a fost primit de ceilalti candidati (din diverse colturi ale tarii) cu un mic zumzet de mirare. Nu mai vazusera o uniforma asa sofisticata (intregita si de sapca foarte originala, similara caschetelor de jandarmi francezi) si intrebau ce reprezinta. Aparent fara emotii, colegul meu de echipa a facut o pirueta simpatica, zicind: „"Asta e costumul negruzzist-ului iesean!". Sesizind zimbetul admirativ al fetelor din sala, mi-am dorit sa am, fie si pentru o secunda, macar jumatate dintr-o broderie de-a lui pe reverul sacoului meu innebunitor de standard.

Tinarul emana un aer de sobrietate rafinata (gen Mircea Eliade tinar), de neintilnit printre punk-istii adolescenti ai acelor vremuri. Aflind ca sint „celalalt" din Iasi, mi-a strins mina intr-un mod ferm si cordial, ce parea sa ascunda un individ principial. A inceput concursul. Elevii frematau de tensiune. Subiectul – adus cu paza militara de la Bucuresti – a fost la fel de implacabil si necrutator ca un destin de tragedie greaca: „Tineretea revolutionara a tovarasului Nicolae Ceausescu". L-am mai auzit pe negruzzist soptindu-mi dintr-o banca alaturata – „Batrine, sintem terminati!" -, dupa  care s-a asternut o tacere crispata peste intreaga sala de examen. Intr-adevar, situatia era delicata. Profesorii de istorie adevarati nu-si pierdeau orele cu asemenea mizerii, lasind capitolasele referitoare la Nea Ceasca in negura uitarii. Nici eu, nici „baiatul exceptional" nu ne aflam, ca sa zic asa, „in chestie". Am primit fiecare cite un 6 (sase) de consolare, lasind in urma o dezolare uriasa, ce s-a intins – mai multe saptamini – din Dealul Copoului pina la Palatul Culturii. Eu m-am simtit debusolat, jurindu-mi ca nu voi face vreodata Facultatea de Istorie (in aceasta privinta, m-am tinut de cuvint!). Negruzzist-ul a ramas insa optimist si plin de energie pina in ziua de azi, aducind ulterior Iasului laurii visati. I-am aflat numele si, de atunci, pas cu pas, tot mai multa lume a inceput sa-l cunoasca. Mi-e greu sa cred ca, in prezent, nu l-ar sti cineva. MRU, in varianta scurta, Mihai Razvan Ungureanu, in cea lunga. Nu am incetat sa-mi doresc sa am, fie si pentru o secunda, jumatate dintr-o broderie de-a sa, atit de elaborata, la reverul costumului meu cenusiu.