Omul nostru din Socola

Ar fi de plecat de la ideea, piramidala, nu?, ca popoarele mari nu se prea amuza cu istoria lor. Inscenindu-i transpuneri mai mult sau mai putin… artistice. Desi s-au mai vazut cazuri de licenta in materie. Cind un Richard Wagner isi asuma atare misiune, Tetralogia Niebelunga e convingatoare prin anvergura. Infuzind compatriotilor – si nu numai lor – furorul maretiei autentice, necontrafacute.
Sa ne-apropiem insa de noi.
Inca ne mai altereaza retina inscenarile grotesti ale ceausismului ascensiv, asezonate cu monstruozitati alegorice gen Phenian, in transparente dar, vai, rizibile, preluari din recuzita celui de-al Treilea Reich, dar si cu penibile insertii de voioasa voievodita neaosa. Naivi, credem ca am bifat deja asemenea elucubratii si ne putem alatura cu seriozitate Europei lui Wagner. Naivi.
Daca trecem – dar cum sa trecem! – peste show-urile infrisonate ale "marilor romani", in care fiinte, probabil stimabile in particular, devenisera mandatare extrem de verbioase ale covirsitoarelor efigii stramosesti, daca trecem, atunci recenta opera televizata a… reincarnarii mi se pare deja un bun cisigat.
Persoane ale scenei – sau doar ale scenei t.v. -, supuse unor scenarii de incerta provenienta, isi procura cite-un personaj istoric notoriu, fie in formula substituita, parafrazind (cel mai adesea monden-derizoriu) tinuta marcanta, fie doar asumindu-si caracterizari cu aer dubios istoriografic. La care, fie vorba, Iorga sau Giurescu, auzindu-le, ar tresari tombal. Asemanator oarecum solutiei "marilor romani" – una a lejerei reincarnari – un om al scenei, de altfel cindva in mustoasa intrupare a bilbiitului Brinzovenescu, isi asuma reincarnarea lui… Mihai Viteazu. Pe cit de posibil om, si el, nu?, intr-ale diurnului existential, pe atit de tragic in gestul definitiv al istoriei asumate. Cel putin, simpaticul actor caragialian – in timp ce sta, in blugi, pe banca, in parc – ne face, complice, cu ochiul.
In schimb, altcineva, frenetic/ frenologic om de platou, isi asuma ceva mai complicat: Eminescu. Nerenuntind – de ce-ar renunta! – la paleta-i de o incredibila performanta onomatopeica, aratindu-ne ce infinite sint posibilitatile glotei noastre, se substituie unui Eminescu in faza clinica, producind involuntar un humor de care poetul n-ar fi fost in stare in tristul stabiliment al doctorului Sutzu. Facutul cu ochiul – si aici – e de-a dreptul penibil.
O femeie draguta – de altfel prezenta, si ea, pe ringul "marilor romani" – si-a ales Pelesul. Prin ale carui daurite incaperi flaneaza in prespalati ginsi de strada, incumetindu-se, cu tot sarmul ei cam fanat, sa resuscite ceva din maretia taciturnului Carol I. Daca in dezinvoltura-i mondena draguta doamna ne-ar face, si ea, cu ochiul, lipindu-si, o clipa, barba teutona a regelui, ne-am simti mai bine. Odata cu, probabil, augusta regina, disponibila in jocurile ei nobil amuzate.
Iesenii subtiri, care – horribile dictu – mai merg si pe stadion, au parte, la fiecare meci, si de un inevitabil numar de simpatica ticneala. In preambulul confruntarii, un personaj (ce l-ar fi interesat, sigur, si pe doctorul Sutzu) defileaza pe pista, de fiecare data in tot alt voievod. Aseara, sub feerica lumina a noii "nocturne", era, poftim, Mihai Viteazu. Ca sa vezi!
Cel putin, omul nostru din Socola nu se ia in serios.
Oare?