Piesa neterminata pentru jucarie mecanica

Guvernul Boc a devenit, in fine, istorie, retragindu-se in aceeasi atmosfera de marasm si dezamagire ca aproape toate cabinetele postdecembriste. Semn ca politica romaneasca este departe de a se fi maturizat, ca partidele ramin preponderent asociatii de interese clientelare, incapabile sa genereze proiecte clare, fundamentate doctrinar, in vreme ce presedintii de republica sint tot atitea esecuri rasunatoare, neputinciosi, fara exceptie, in a-si asuma rolul de factor de echilibru intre puterile statului. Peste ani, in lipsa unei noi alcatuiri constitutionale, cronicarii vor fi obligati de realitatea faptelor sa faca un nou bilant al esecului. Iar acesta va consolida ideea ca Romania nu e compatibila decit cel mult cu o forma balcanica de democratie. Risipirea increderii populatiei in virtutile democratiei este cea mai grava consecinta a acestei stari de fapt. Partidele si politicienii care nu reusesc sa valorifice energiile comunitatii nationale, sa construiasca increderea si sa induca un dram de nobil idealism nu vor face decit sa plaseze Romania intr-o periferie misterioasa, cu parfum de Bizant ori de Fanar decrepit.

Desi ardelean, muncitor si nu lipsit de onestitate, cel putin in ceea ce priveste persoana sa, Emil Boc a intrat in vertijul politicii mici, comportindu-se ca un regatean de duzina. A aratat, din start, energie si determinare, dar i-a lipsit personalitatea, adica suportul autentic al cutezantei si viziunii. Dinamic, inspirat in discursul critic, vehement adesea, Emil Boc nu si-a depasit statutul de jucarie teleghidata de la Cotroceni. Acest grav deficit de personalitate avea sa-l coste pe el, partidul care l-a propulsat si pe noi toti. In final il va costa si pe papusarul sef, care s-a delectat cu jucaria mecanica. In galeria politicienilor recenti, Emil Boc se detaseaza la categoria "cel mai supus si mai umil premier", detronindu-l definitiv pe insipidul N. Vacaroiu. In orice tara civilizata, un personaj de talia sa nu ar fi ajuns decit un sef de gara onest. Guvernul pe care l-a condus si-a inceput cariera cu stingul, sub semnul frustrarii PDL-ului de a fi fost rejectat de la putere de Tariceanu, drept razbunare fata de obsesia presedintelui de a compromite guvernul liberal si a distruge PNL. Presedintele a orchestrat cea mai penibila forma de ura si ranchiuna din cite s-au vazut in Romania postdecembrista, anulind orice sansa de coabitare intre cei doi fosti parteneri, in prezent si in viitor. Obligat sa faca o majoritate impotriva naturii cu PSD-ul, Emil Boc a avut din start o misiune imposibila, aceea de a armoniza ireconciliabilele. Partenerii s-au plasat intr-o pozitie de pinda bolnaviciosa. Devenea tot mai clar ca nimic nu se putea edifica pe suspiciune si ura. Plecarea PSD-istilor de la guvernare era inevitabila, in conditiile prezumtiei de victorie in alegerile prezidentiale a lui Mircea Geoana. La sfirsitul lui 2009 visul lor prezidential s-a spulberat, sub greutatea gafelor candidatului si a abilitatii proverbiale a lui Traian Basescu, ce avea sa-i "ciuruiasca" din nou pe opozantii sai. Demis prin vointa Opozitiei, Emil Boc avea sa revina in forta tot prin manevrele oculte ale presedintelui, care a reusit sa-i puna in brate pupilului o majoritate de strinsura, obtinuta prin santaj, ademenire si amenintare. Presedintele mai bifa o "victorie" care-i va intari aura de invincibilitate. Toata spuma baronilor PDL se va regasi in guvernul facut la Cotroceni. Rolurile au fost clar impartite: baronii se vor imbogati pe ei si clientela de partid, Emil Boc va fi interfata cinstita, in vreme ce presedintele va prelua rolul de paratrasnet. Separatia puterilor in statul dimbovitean intra intr-o noua si cinica etapa a istoriei: presedintele este factotum, guvernul executa, iar Emil Boc turuie ca o masina de cusut. Inclasificabila "evolutie": de la statul tatucului Iliescu la cel al megalomanului Emil Constantinescu, am achiesat la virful de sarcina istorica, si anume statul autocratic al marinarului. Este chintesenta "evolutiei" clasei politice romanesti. Restul aproape ca nu mai conteaza. Premierul s-a prelins umil sub pulpana presedintelui, care a preluat fara jena toate pirghiile guvernamentale, i-a definit filosofia si directia. Din cauza preaplinului iubirii sale fata de PD, presedintele nu a sesizat ca excesele sale ii devoreaza chiar pe copiii sai de suflet, iar poporul s-a deprins sa-l deteste, iar mai apoi sa-l urasca. A tinut in brate guvernul Boc pina in pinzele albe, impotriva curentului si a evidentei ca nu poti infrunta vitregiile crizei cu oameni marunti, ca nu te poti substitui, asemenea unui imperator decrepit, tuturor functiilor in stat. Ca orice autocrator, Traian Basescu a dorit liniste din partea colaboratorilor si a avut; si-a urmat ideile in raspar cu Opozitia si cu opinia publica; a nesocotit orice critica justa fata de atitudinea sa rigida; s-a visat reformatorul statului, fara sa construiasca un parteneriat cit de modest cu societatea romaneasca. In tineretea lui nelinistita (poate si tenebroasa) va fi avut un vis de marire. Vreo tiganca dintr-un port obscur ii va fi destainuit linia destinului. Vointa lui bolnavicioasa de putere pare sa urmeze unei frustrari necicatrizate. Dar vointa, oricit de nestavilita, daca nu e dublata de caracter si intelepciune, e condamnata sa macine in gol. Dovada chiar investitura lui Emil Boc. Am avut, asadar, guvern Emil Boc? Nicidecum. Am avut un sef de gasca preasupus, care a executat scenariul scris de stapin. Morala: sa nu faci guverne din neamuri de sluga, intrucit nici chiar un popor fara traditii aristocratice nu gusta gluma proasta.