Postasul Ursachi

In laudabilul efort de a ne oferi Integrala operei lui Mihai Ursachi, Editura Princepsedit (coordonata de Daniel Corbu si Calin Cocora) a lansat recent un volumas – Postalionul cu farse – ce contine prestatia de postas literar, la revista "Cronica", a Magistrului "din mahalaua celesta Ticau". "Singura slujba remunerata pe care a avut-o Mihai Ursachi in Romania comunista dupa experienta de doua luni la liceul "Vasile Alecsandri" (cum crede Magda Negrea, alcatuitoarea editiei) nu a fost, de fapt, decit o colaborare externa. Titularul insusi isi precizeaza conditia, pentru virtualii debutanti: "Tin sa va avizez insa ca eu nu fac parte din colectivul de redactie al acestei reviste si in consecinta nu pot promite nimic in legatura cu acceptarea unei colaborari". Chiar asa fiind, misia si-a indeplinit-o cu o devotiune demna de un Urmuz sau de un Dali, in ipostaza lor ceremonios sociala. De altfel, daca priviti cu ochii mintii deambularile personajului, sau fotografiile ce ni-l infatiseaza, nu se poate a nu-l asocia figurii dalidiene, cu pielea faciesului intinsa ca pe un calapod (cioplit in muchii), mustata rasucita spre urechi, privirea intens strapungatoare, pletele curgindu-i riu, pe umeri… Totul ornat intr-o costumatie care parodia (f)rigiditatea, sau (dupa imprejurari) etala o sobra eleganta ori o nonsalanta (premonitorie?) tinuta de cow-boy.

Aceasta "costumatie" o abordeaza Mihai Ursachi si atunci cind isi asuma misia de selectioner al bobului de aur dintr-un lan de neghina literara, fiind cind ritos si exact in judecati, cind (daca era provocat) ironic si sarcastic. (Auto)convins de demnitatea functiei, ca si de zona obscura spre care te-atrage, tinarul postas literar (avea atunci, in 1971, 30 de ani) isi fixeaza singur regulile dupa care va evolua, solicitindu-le, chiar vrind sa le inculce si corespondentilor fair-play-ul si franchetea sa: "…ca orice parere, (parerea noastra) va contine o doza de subiectivism, dar vreau sa va asigur pe dvs si pe toti cei care ne scriu ca nu vom judeca niciodata cu usurinta si ca, asa cum promitem sa facem totul pentru a inlesni sa iasa la suprafata ceea ce credem ca e valoare si talent, ne vom ingadui sa fim totdeauna categorici si in sensul invers". Altundeva, ii asigura pe corespondenti ca "lucrarile sint analizate cu maximum de obiectivitate", "desi – isi ia el minime precautii – in acest imperiu al relativului care e poezia e greu sa afirmi ca poti spune ceva obiectiv. Veti afla o parere si un gust, nu rezultatul unei cintariri cu balanta sigura din laboratorul dvs.". Chiar de la inceput crede ca nu va ceda "obiceiului de a face oarecare umor la Posta redactiei, pe seama unei categorii de corespondenti. Nu vreau sa urmez acestui obicei", incearca el sa se/ sa ne convinga, dar pe parcurs va ride enorm pe seama unor aspiranti care comiteau un umor, involuntar mai ales, irezistibil.

Sa ne gindim ca Mihai Ursachi debutase doar in urma cu 3 ani, in aceeasi revista "Cronica", unde acum devenise el insusi un fel de calauza a celor care se incurcau in hatisurile poeziei. In genere, postasul se fereste a da sfaturi, sugerindu-le aspirantilor sa se autoregleze, sa-si fie ei insisi, mai intii, critici si selectioneri, daca vor sa-si schimbe "porecla in renume". Fulgurant, le strecoara asertii despre arta poetica, pentru cine are de priceput. "Poezia trebuie sa transmita o experienta afectiva sau intelectuala cit mai semnificativa, prin mijloace cit mai personale, dar care sa fie totodata, cel putin la nivelul mediu din epoca respectiva. Ceea ce nu e cazul cu versurile dvs.", ii spune unui corespondent. "Expresia poetica trebuie sa arda, sa fie spiritus verbi, o esenta diferita si superioara expresiei de rind si care totusi se extrage din aceasta", ii comunica altuia. Unui candidat cu o "modalitate de expresie cu totul desueta" ii aminteste ca "mijloacele de expresie urmeaza si ele o cale fara intors si asa cum nu se mai foloseste astazi corabia cu pinze, nu se mai poate scrie" in stilul lui Victor Hugo, al lui Alecsandri ori al lui Grigore Alexandrescu. Apreciaza mereu "simtul melodiei", "simburele melodiei" si, incepatorilor, le recomanda lecturi intense din Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia si din poezia contemporana. De obicei, se pliaza pe posibilitatile si capacitatile corespondentului. Unui taran, care avea patima scrisului, ii raspunde "cu acea stima cu care sintem datori omului de la tara: scrisul este o meserie aproape tot atit de grea ca si plugaritul. Nu-i destul sa ai saminta si bunavointa ca sa creasca griul mare, iti trebuie rabdare lunga si invatatura multa. Ce scrieti dv. e bun la casa omului, pentru neamuri, pentru prieteni, dar de ce sa va amariti daca marfa n-are cautare la tirg?". Si cum corespondentul, dezamagit de nereusita, vroia sa vina la Iasi sa dea foc versurilor in Piata Unirii, postasul se ofera sa-l scuteasca de cheltuieli inutile: "nu trebuie sa va mai deplasati pina la Iasi pentru poeziile nepublicate, le dau eu foc…". (Va urma)