Reuniuni de grup

Un coleg mai tinar, condei subtire, imi spunea cu citeva zile in urma ca urmareste cu interes rubrica aceasta a mea, dar ca i-au placut mai mult insemnarile despre locuri si oameni. Fiul meu, venit sa ne vada intr-o scurta vacanta, imi sugereaza si el sa ma limitez la oamenii interesanti pe care i-am cunoscut, unii din familia noastra, deosebit de pitoresti. Se referea indeosebi la mosul nostru Costica, om deosebit de talentat, cu studii multe, care nu voia sa se angajeze nicaieri si astepta americanii.

La mos Costica se intilneau "reactionarii" satului, niste amariti de "mijlocasi", nici macar chiaburi; grupul voia sa afle de la dom’ Costica: "Cind vin"? Era o sursa credibila, asculta "Vocea Americii" la un aparat cu baterii multe, care hiriia fara rusine. Si era si invatat, avea mai multe studii superioare decit toti "profesorii" fabricati din invatatori, la scoala din sat. Ii consola cam asa: "primavara asta nu pot veni, a fost iarna grea, e noroi mare (la Mindresti e un pamint clisos, bun pentru agricultura) si nu pot intra aici la noi cu tancurile lor grele". Iar ei il credeau. Voiau sa creada, aveau nevoie sa creada, de fapt. Reuniunile acestea periodice ii sustineau, le dadeau oarece sperante.

Traian Herseni a fost un colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, a facut cinci sau sase ani de puscarie politica, apoi a fost angajat de Mihai Ralea la Institutul de psihologie al Academiei, unde a glisat spre psihologie sociala. A scris dupa aceea mult, carti de psihologie sociala si sociologia culturii, dar n-a mai fost primit la Universitate. Deschisese la Combinatul Chimic din Fagaras laboratoare de psihologie, acolo era baza de cercetare a sectiei de psihologie sociala a Institutului si acolo m-a primit, cu studentii de la Iasi, sa facem practica. Ziua, studentii alergau prin oras sa aplice chestionare, seara ne intruneam cu totii sa facem bilantul. Erau doua grupe de studenti, de la Iasi si Bucuresti, si toti membri ai grupului de cercetatori de la Academie. Se comentau intilnirile cu cei chestionati, dificultatile, esecurile, se cautau solutii, toata lumea invata ceva. Mai era si placerea intilnirii, socializarii, schimbului, fluxului afectiv. Herseni conducea nonformal, ii lasa pe toti sa vorbeasca, nu dadea solutii, numai sugestii. Sudentii de atunci mi-au evocat adesea, in timp, efectul acelor reuniuni. Dupa "sedinte", ma lua uneori de brat si ne plimbam pe strazile micului orasel pina tirziu in noapte; ma ruga sa nu mai insist sa evoce atmosfera de la campaniile conduse de Gusti. Se temea, stia ca e urmarit, acum imi dau seama. Am gasit recent o scrisoare de la Herseni de acum treizeci de ani, voia sa ma aduca la Bucuresti. Am fost flatat, dar n-am avut curajul sa parasesc Iasul. Am facut bine, peste doi ani a fost nevoit sa plece de la Institut, a iesit la pensie de la Combinatul din Fagaras.

M-am apropiat mai mult de profesorul Vasile Pavelcu dupa ce s-a pensionat. Om activ si cautat, suporta acum greu recluziunea. Era bucuros de vizite, il frecventau doar citiva, la un moment dat se formase un fel de "grup de discutii" sau de "reflectie" (in terminologia psihosociologica de azi) care se reunea joia. Era nelipsit avocatul Gorgos, veneau badia Aurel Leon, o doamna -antrenor de sah, Perevoznic, colegul Costica Logofatu… nu eram multi, patru sau cinci. Foarte diferiti. Daca veneau colegi din Bucuresti, imi cereau sa-i duc la Pavelcu, considerau aceasta vizita o favoare, o onoare. Cind aparea un personaj mai putin cunoscut, eram uneori preveniti sa punem lacat la gura. Domnul Pavelcu facea atunci zimbind semnul acela inimitabil de inchidere a fermoarului. Gorgos povestea despre Magda Isanos, prietena cindva cu sotia lui, sahista cauta solutii psihologice pentru a stimula performantele copiilor sai (facuse o adevarata scoala de sah), Aurel Leon evoca Iasul de altadata, iar eu puneam intrebari. Referirile la prezent erau doar tangentiale, dar adesea deosebit de percutante. Imi amintesc cum Profesorul a definit odata timpul acela: Noi traim in plina socioza. Voia sa defineasca situatia sociala de atunci. Cuvintul l-a inventat prin analogie cu psihoza.

Toti cei trei pe care i-am evocat aveau vocatia prieteniei. Stiau sa daruiasca. Mos Costica, cu toata stiinta, cultura si experienta lui de viata, inspira oamenilor din sat incredere. Ii respecta si stia sa le-o arate. El nu facea caz de statutul lui, iar ei nu se simteau stingheri in preajma-i. Era firesc, ii trata cu consideratie, politicos totdeauna, respectind conventiile, bucuros sa-i intilneasca.

Despre Traian Herseni se spunea ca e retras, taciturn, inchis. In tinerete nu prea participa la nebuniile grupului de tineri cercetatori, in timpul campaniilor sociologice. Era un om de carte si o arata. Dar colegii lui de la Institut imi spuneau ca e un om de mare omenie, era un fel de gelozie, intre ei, toti ii voiau atentia. Cind am aparut eu acolo – am aflat mai tirziu – am produs un fel de dihonie in grup. Toti voiau sa fie in preajma lui. De atunci ne-am intilnit de multe ori, ma chema la el la institut, in strada Frumoasei, acasa, in apartamentul din Cotroceni, avea mereu proiecte in care m includea.

Profesorul Pavelcu, sau "nea Vasile", cum ii zicea Aurel Leon, a avut o tinerete plina de privatiuni, peregrinari pe la Chisinau, Kiev… Apoi, venit la Iasi, nu si-a mai vazut familia. Avea nostalgia grupului familial si un fel de disponibilitate afectiva, melancolica, cum o au numai slavii. Poate si pentru ca a facut primele scoli si si-a petrecut copilaria si tineretea intr-un mediu slavofil. Pretuia afectiunea si interesul dezinteresat, stia ca-l frecventez fara sa astept sau sa cer ceva, cind m-am apropiat de el nu mai putea oferi nimic. Ma simteam si eu atunci mai liber in relatiile noastre, uneori il luam si pe fiul meu sa asiste la discutii. Il provocam sa vorbesca despre universitatea de altadata, de moravurile de atunci, de profesorii dinainte, de grozaviile din universitate, dupa ce s-a instalat noul regim.

Grupul de discutie are un rol important in formarea individului: o institutie a reflexiei, un spatiu de elaborare, un exercitiu social, un mediu de regasire si definire, o aventura impartasita cu altii, un antidot… Dar cel mai important rol al sau e acela de a repara o fractura identitara. Mos Costica era un izolat intelectual, Herseni fusese izolat de regim, Pavelcu era de acum in afara jocului. Toti trei cautau sa se re-fondeze.