Scoala doctorala

M-am intilnit, zilele trecute, cu un fost coleg de scoala, astazi universitar in domeniul aeronautic. Cred ca simpla mentionare a profesiei v-a spus deja ceva despre personajul in discutie. Omul este un savant autentic si a fost asa de cind il cunosc, adica de pe bancile gimnaziului. Pe atunci rezolva instantaneu ecuatii imposibile, ce ne dadeau noua, celorlalti, cosmaruri teribile. Stia principii sofisticate de functionare a unor motoare supersonice si inventa diverse mecanisme de propulsie, speriindu-si profesorii si prietenii. Ca toate geniile insa, la sport, suta mereu pe linga minge, avea ochelari cu dioptrii mari, mergea sleampat, purta ciorapi desperecheati si nu se bucura de succes la fete. Intr-un cuvint, era un "Dexter" al comunismului tirziu. Lumea ii prevedea un viitor luminos si, in principiu, avea dreptate. Fostul meu coleg primeste azi oferte tentante de la corporatii aeronautice transatlantice si chiar de la NASA. Idealist si absorbit de inventiile si proiectele lui, el nu le prea acorda totusi atentie, mizind nu atit pe bani, cit pe Marele Motor (auzindu-l cum vorbeste, traiesti senzatia ca se refera la un perpetuum mobile din imaginarul tehnic renascentist). Sint, desigur, si dezavantaje. Aeronautica se afla, ca interes si performante, in cadere libera, in Romania actuala, studentii sint extrem de putini, iar finantarile (universitare) clipesc, de mult timp, pe lumini de avarie. Colegul meu locuieste intr-o garsoniera confort doi, nu are familie, refuza comoditatile de orice tip si s-a inconjurat doar de carti, computere si machete tehnice. As putea observa – fara teama de eroare – ca s-a alienat in sens superior, devenind un Einstein inadaptat la rigorile existentei imediate.
Povestea care urmeaza (relatata mie chiar de protagonist) s-a desfasurat in februarie anul trecut, cind fostul meu coleg si-a sustinut, finalmente, teza de doctorat. Spun "finalmente", intrucit omul – super-scrupulos, absorbit etern in calcule si probabilitati – a aminat impardonabil aceasta formalitate academica, ajungind sa-si exaspereze coordonatorul. La limita limitei, adica acum fix un an, tinarul lector a pus pe masa un tratat de aeronautica, inchizind gurile tuturor circotasilor. De teama unor imprevizibile evenimente, conducatorul de doctorat a intocmit iute comisia, a simplificat birocratia si l-a impins pe erou, cu oarece impacienta, catre ziua sustinerii. Aceasta a cazut pe fond de nameti si geruri ucigatoare. Iesit din calculele siderale, amicul meu s-a vazut confruntat cu brutalitatea lumii reale, neconcesiva cu savantii, dupa cum bine stiti. A descoperit, cu nedisimulata oroare, ca trebuia sa se ocupe de aranjamente foarte concrete, pentru care nu avea "pregatire" si nici macar "organ", dupa cum afirma el insusi in prezent. In comisia de doctorat sint membri profesori de la mai multe universitati din tara, de ale caror cazare si confort, pe perioada sustinerii, candidatul trebuie sa se ocupe nemijlocit. Fericitul eveniment se serbeaza, in final, cu o "agapa", intrata – indubitabil – in sarcina aceluiasi brav doctorand. Mai mult, traditia cere ca, la despartirea de universitarii calatori, proaspatul doctor sa le ofere o amintire, o atentie inofensiva, menita sa proiecteze momentul in vesnicie. Bulversat, colegul mentionat – caruia, ca sa fim sinceri pina la capat, si achizitionarea unei piini ii punea probleme majore – trecu prin iad pentru a se ocupa de toate detaliile. Le rezolva cum putu mai bine. Inchirie o masa la un restaurant mai ieftin ("neprivatizat", l-a caracterizat el, desi nu prea stiu ce a vrut sa spuna), bugetul nepermitindu-i nici cel mai mic exces, si cumpara cinci sticle de sampanie (drept cadou simbolic, de sfirsit), cite una pentru fiecare referent. Alese o marca mai ieftina (cea mai ieftina, de fapt), care-l impresionase prin modul de prezentare a sticlei (aceasta era invelita intr-o hirtie multicolora, ce atragea imediat privirea). Isi pregati costumul bun si se prezenta, in ziua cu pricina, la apelul furcilor caudine.
Nu vreau sa insist asupra unor amanunte care alcatuiesc, de regula, o zi proasta din viata oricarui individ. Totodata, nu vreau sa credeti ca s-a intimplat atunci ceva cu adevarat groaznic. Nicidecum. Personajul nostru a luat doctoratul cu brio (nici nu se putea altfel), iar comisia (formata, pe linga conducator, dintr-o doamna taciturna si trei domni destul de insipizi, cu o exceptie poate – un batrinel genialoid, personalizat de aerul gen "profesor distrat") s-a dovedit extrem de amabila si toleranta cu stingaciile lumesti ale tinarului savant. In ciuda frigului de afara, nu au dorit nici ceai, nici cafea (colegul meu le-a baut pe toate, pentru a nu lasa urme de "festin", urme ce l-ar fi infuriat iremediabil pe seful de Catedra; cu ocazia ingerarii masive a lichidelor respective, el a descoperit si misterul refuzului distinsilor profesori: atit cafeaua, cit si ceaiul fusesera preparate execrabil, protagonistul neavind, cum spuneam, "organ" pentru maruntisurile existentei si nici coechipier feminin pentru ajutor in asemenea situatii). Ulterior, profesorii au acceptat insa invitatia la masa, intrucit nimeni nu era pregatit sa porneasca la drum pe nemincate. Au mers prin nameti si ger (de unde masina?), aterizind, intr-un final, in pub-ul unde colegul meu pregatise elementele "ospatului" (intre altele, trebuie sa zic faptul ca, purtat de evenimente, piscat de frig si atacat de multitudinea de lichide inghitite, savantul nostru aeronaut simtea o presiune gigantica in abdomen, cautind disperat o forma de eliberare). Comisia s-a asezat la masa, iar oficiile de gazda si organizator nu au permis noului doctor vreo clipa de intimitate. A scos darurile simbolice si le-a oferit distinsilor oaspeti, exprimindu-si gratitudinea pentru efort. Acestia au luat sticlele de sampanie (colorate feeric), cumva ezitant, si au multumit vag deconcertati. Abia acum prietenul meu observa un detaliu ce-i scapase atunci cind cumparase buclucasele "spumante". Coloritul viu al hirtiei de ambalaj reprezenta, in realitate, imaginea unui cunoscut personaj de desene animate. Ce sa fi cautat el acolo? se intreba aeronautul, in timp ce o crunta banuiala incepuse sa-i devasteze sufletul (revenit cu disperare a doua zi la magazin, banuiala i se confirma: sticlele in cauza contineau un suc ieftin, din coloranti, imbuteliat ca "sampanie pentru copii", adica licoare de servit la petrecerile de la McDonald’s pentru prescolari).
Chelnerul cu fata de primat prelua comanda cu plictis, aruncind doar o privire malefica "profesorului distrat" care repeta (e drept, cam deranjant): "Eu vreau tiorbica!". Intorcindu-se cu bauturile (clipocitul lichidelor in pahare il facea pe amicul meu sa tremure din toate incheieturile, de parca s-ar fi aflat intr-un sadic exercitiu psihedelic, de rezistenta la presiune), sinistrul waiter at the table auzi iarasi propozitia obsedanta – "Tiorbica! Aduteti-mi tiorbica!". Tinarul savant avu senzatia ca aude scrisnetul animalic de dinti al ospatarului descins din arborele evolutionist darwinian. Se bau in tacere, eroul adaugind volens-nolens material suplimentar de tortura in complicatele mecanisme renale – se vede, uneori, mai rebele decit sistemele de propulsie aeronautica. Chelnerul sosi cu farfuriile aburinde, pline de un lichid colorat incert. Observindu-l, cu nebanuit ochi de soim, "profesorul distrat" striga deodata: "Am uitat sa va tspun, dar eu nu mai vreau tiorbica!". Chelnerul strinse bestial farfuria in mina, introducindu-si degetul mare pina la jumatate in supa si, tocmai cind se pregatea sa o arunce in cap batrinelului, doctorul in aeronautica tipa: "O vreau eu!". Inghiti lacom doua castroane cu ciorba si se ridica apoi, cu mina intre picioare pentru a galopa catre locul intim. Nu apuca. Isi auzi conducatorul de doctorat urlind inuman: "Vai, doamna profesor… Oameni buni, sunati la 112! Sunati la 112!". Privi inapoi. Referenta taciturna zacea inconstienta, cu capul pe masa ("toxinfectie alimentara paroxistica", se preciza pe fisa de diagnostic, mai tirziu, la spital). Colegul meu stiu atunci, fara dubiu, ca pantalonii costumului bun fusesera iremediabil compromisi…
Nu vreau sa credeti ca pledez din nou aici pentru schimbarea obiceiurilor romanesti (citindu-mi articolele, cineva mi-a spus mai demult: "Daca-ti displace Romania asa de tare, de ce nu iei avionul sa pleci?"). Mi-am sustinut si eu doctoratul si am dat, cu placere, de baut. In plus, astazi, fiind membru in comisii, accept voios un pahar de sampanie la sfirsit, chiar daca este turnat dintr-o sticla viu colorata. Nu solicit nici macar ingaduinta pentru aceia dintre noi care, obisnuiti mai mult cu biblioteca decit cu viata, se arata frecvent neajutorati in caruselul existentei. Cer doar, cu deplina responsabilitate si seriozitate, ca, la mesele festive, nimeni sa nu mai comande "tiorbica"!