Show-ul paralelelor inegale

Cum sa rezisti tentatiei de a merge la dictionar si a vedea ca exista, culmea!, verbul a paraleliza, atit de vecin, la urma urmei, cu a paraliza, nu? A aseza, a dispune paralel obiecte sau parti ale unor obiecte, asta inseamna a paraleliza. Odata consumata tentatia paradigmatica, de trecut imediat la ce ne doare. (Durere nu prea mare, de altfel, avind in vedere rezistenta noastra – nationala – la durere). Iar pentru show nu credem ca trebuie sa mai apelam la dictionar, pina si agricultorul stiind ce-i. Inegale? Fleac.

Chestiunea pare insa mult mai grava decit lasa sa se inteleaga glumeata diversiune lingvistica.

E o confruntare muta intre vocile peremptorii ale televiziunilor si cele oarecum insolente ale politicienilor.

Se pare ca situatia este de neevitat, nefiind noi singurii ce o suportam. Si la curti mai mari si mai simandicoase sindromul e curent. Si la fel de neevitat. E, in definitiv, un dat al exercitiului democratic, iar daca ne avem in vedere pe noi, cei de-abia iesiti din totalitarism si reinvatind din mers uzanta, atunci drama confruntarii nu mai imbraca chiar haina tristetii.

Exista posturi de televiziune care-si supraliciteaza ratingul nu numai cu sclipicioasele show-uri ale coapselor mortale, ci si cu la fel de sclipicioase dialoguri/poliloguri in chestiuni la ordinea zilei. Urmarindu-i pe cam aceiasi abonati la recurentele dezbateri, nu-ti poti refuza amuzatul cinism de a vedea in acestia niste personaje nu tocmai lucide in a-si da seama ca opiniile lor raspicate cad pe un teren extrem de improbabil. In sensul ca peroratiile televizate, ajunse la urechile si ochii actantilor politici ai momentului, sint receptate de acestia cu maximum de amuzament. Stiind ei prea bine ca dedesupturile sint cu totul altele. Nu cele dibuite – cu rictus atoatestiutor – de insomniacii comentatori.

Sint operatiuni in paralel.

Mult repetata sceneta in care un de altfel inteligent ras in cap sau o crispata cocheta nerasa in cap modereaza cam acelasi anturaj, din care n-au cum sa lipseasca jurnalistul mereu imbufnat pe marinar, fostul distins poet, cu demna prezenta – in comunism – la un eroic post romanesc de radio din strainatate, dar jenant de omniscient, falosul ochelarist ce nu-si poate niciodata incheia fraza, transpiratul fost consilier de Cotroceni, emitind repetate aaauri, ca repetate regurgitari, si, vai, din cind in cind, calota mereu incruntata lombrozian a mafaldei nationale, dar si naistul mioritic, dar si baiatul uitatului violonist, renuntind, acesta, la dirijatul lui Bizet in favoarea analizei momentului, dar si alt fost poet, amestecind bulionul din falansterul personal de pe Dunare cu urgentele politicalelor dimbovitene, dar si arhicorpolentul bard al unui trist cenaclu ceausist-triumfalist, iata tot atitea voci oraculare, la auzul carora misculatorii din umbra ai politicii jubileaza mai mult decit mefistofelic. (Nestiind, evident, cine-o mai fi fost si asta, Mefisto)

Ca sint si politicieni ai momentului care – maniacal – vor mereu reflectorul studioului, nu mai mira, cealalta categorie, a prestidigitatorilor din culisele parlamentului, se posteaza, frans, in reversul… analizei televizate, vazindu-si, punctual, de micile si marile interese intra si extraparlamentare. Recentele show-uri ale ingrasarii salariilor si pensiilor nemuritorilor de sub cupolele celor doua camere parafeaza cinic pozitionarea persiflanta fata cu celelalte show-uri, ale vestitilor comici analisti ai micului ecran.

Cum sa nu… paralelizam!