Handbalul profesionist si handbalul bugetar

Povestea este veche si are iz de legenda. Punctul de pornire este Montreal 1976, Olimpiada in care a stralucit Nadia Comaneci, care a adus Romaniei trei din cele patru titluri olimpice cucerite. In acest an, echipa de handbal masculin a Romaniei, campioana mondiala en-titre, a mers perfect pina in finala olimpica, pe care a cedat-o fara drept de apel in fata Uniunii Sovietice, ceea ce a afectat nu numai pe numerosii romani de rind dar si familia conducatoare a Romaniei socialiste. S-ar fi spus atunci, pe soptite, ca la ce sa mai hranim 12-15 hojmalai care sa ne aduca o medalie de argint, cind o copila ca Nadia cucereste trei de aur. Legenda sau nu, dar Montreal 1976 a fost punctul de pornire a degringoladei sporturilor de echipa in Romania. Peste ani, regimul dinastic ceausist a cazut, dar mentalitatea a ramas. Baschetul, voleiul, rugbiul si celelalte sporturi de echipa au fost neglijate sistematic de oficialitatile care se perindau la putere, iar investitorii privati s-au orientat cu precadere spre fotbal, datorita popularitatii sale incontestabile. Bronzul obtinut de voleibalisti la Jocurile Olimpice din 1980 a fost ultima stralucire a acestui sport care ne rasfata cu medalii, handbalistii nu au mai luat o medalie din 1990, rugbistii au pierdut contactul cu marimile acestui sport, intrecindu-se in meciuri sterile cu Georgia, Rusia si altele, etc. Singura lumina era echipa feminina de handbal.

Ceea ce s-a intimplat in 2011, este punctul cel mai de jos atins de Romania in domeniu. La Mondialele de handbal masculin, tricolorii s-au clasat pe locul 19, reusind apoi sa piarda de doua ori in fata Lituaniei in preliminariile europene (!), la polo pe locul 12, Georgia si Portugalia ne-au invins clar in CEN, iar la Cupa Mondiala, rugbistii romani au parasit competitia fara vreo victorie. Raminea handbalul fetelor.

Multi au gindit just ca, dupa esecul de acum doi ani a echipei de tineret, handbalul feminin romanesc nu mai are viitor. Ca nu vine nimic din urma. Replica optimistilor se lega de comportarea echipei Oltchim, in fond scheletul nationalei. Insa Mondialele din Brazilia, a aratat adevarata fata. Fara diamantele Cristina Neagu, Ionela Stancu si Patricia Vizitiu, handbalul romanesc si-a dovedit goliciunea. Doua victorii chinuite cu Tunisia si Cuba, o remiza penibila cu Japonia, esecul cu Brazilia si o infringere la 19 goluri diferenta in fata Frantei (record negativ istoric!) au precedat sentinta din meciul cu Croatia. Echipa feminina a Romaniei a incheiat Mondialul brazilian pe locul 13.

Bine, dar cum ramine cu Oltchim? E drept, echipa vilceana a ratat primavara, din cauza unui experiment nefericit, aducerea celebrei Anja Andersen ca antrenoare, de loc compatibila cu realitatile romanesti. In schimb, in toamna Oltchim a mers ceas in prima faza a grupelor din toamna, invingind in doua rinduri cosmarul Anjei, Itxako Navarro. Diferenta Oltchim-nationala este izomorfa cu cea dintre handbalul profesionist si cel amator-bugetar. Este o diferenta de atitudine si mentalitate, chiar daca pe teren se misca aceleasi jucatoare iar pe banca se afla acelasi antrenor. Si daca privim lucrurile asa, putem crede ca sansele Romaniei de calificare la Olimpiada, dupa turneul din Franta nu sint cu mult mai mari, chiar daca revin Cristina, Patricia si Ionela.