O incursiune în trecut: casele memoriale din Iași atrag anual zeci de mii de vizitatori

Vizita incognito pe la cele şase case memoriale din municipiul nostru, unde au locuit mari personalităţi ale literaturii române, ne-a lăsat sufletul plin pe alocuri cu entuziasm, pe alocuri cu tristeţe. Casa Otiliei Cazimir, a lui Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Ion Creangă, Mihai Codreanu şi Nicolae Gane stau mărturie a unor vremuri de mult trecute, însă odată pătrunşi în spaţiul intim al acestor scriitori, devenim părtaşi la un ritual de iniţiere. Să atingi biroul de lemn masiv al lui Sadoveanu, unde a scris „Fraţii Jderi“ ori să ţii în mână ceşcuţa din care obişnuia să bea lichior Otilia Cazimir, îţi dau sentimentul că timpul istoric se rupe. Din toate aceste case, proprietarii lipsesc doar pentru că sunt plecaţi cu treabă. Otilia e la piaţă, Sadoveanu e plecat cu familia într-o vacanţă, Topîrceanu e plecat după cafea şi tutun, Creangă e la scăldat undeva într-o vară caldă, iar Codreanu şi-a uitat cârja acasă, din grabă. Are o întâlnire în Loja Masonică. Singura casă memorială închisă din municipiu este casa lui Nicolae Gane, care se află în conservare, deoarece este într-o stare avansată de degradare.

La casa plină cândva de pisici, a Otiliei Cazimir

La poartă a venit Leo, un câine maro, puţin lânos, cu chef de hârjoneală. Îi place să vadă lume. Se fereşte de noroi şi calcă doar pe unde a mai rămas zăpadă, apoi se mută tacticos pe trotuar. Casa memorială „Otilia Cazimir“ nu are răceală de muzeu, ci mai degrabă atmosfera unei case locuite. A fost cum­părată în 1850 de către familia Gavri­les­cu, părinţii poetei. Astfel, Otilia Cazimir de­vine ieşeancă la 4 ani. Până acum câţiva ani, în această casă a locuit nepoata Otiliei, care a murit lăsând două camere pentru a fi transformate în muzeu. Restul casei este în pre­zent locuită de moştenitorii acesteia. Casa memorială a fost igienizată acum doi ani, cu un strat de var proaspăt şi vopsea grena pe podea.

La vizita noastră se schimba doar po­deaua din holul de la intrare, care era destul de deteriorată, în rest s-a păstrat aerul boem al casei. „Otilia Cazimir a învăţat la Şcoala Carmen Sylva şi a început să scrie poezie încă de pe vremea aceea, când era elevă. În cei 73 de ani de viaţă, a scris peste 50 de volume. Am vorbit în nenumărate rânduri cu nepoata ei, fiica surorii, şi mi-a povestit că mătuşa ei, Otilia Cazimir, era o femeie cu un suflet cald, era comunicativă, îi plăcea cafeaua şi dulceaţa, şi scria noaptea, traducea ziua, iar în timpul dintre aceste activităţi se ocupa cu gospodăria. Punea murături, îngrijea de flori şi iubea pisicile. Avea casa plină de pisici“, spune Indira Spătaru, muzeograf de 11 ani la casa memorială din Bucşinescu.

Casa păstrează mobila poetei, o rochie cu pălărie, papucii de casă, călimara de cristal şi peniţa cu care scria, masa de toaletă, scoarţe vechi de peste 150 de ani ţesute la Agapia şi, printre alte lucruri care i-au aparţinut, divanul pe care poeta şi-a dat ultima suflare. Din fotografiile de pe pereţi, se poate întrezări povestea de dragoste dintre ea şi Topîrceanu, o poveste care a rămas veşnic pre­zentă în casa ei. „Ea a avut grijă de Topîr­ceanu şi la Viena, când acesta s-a îmbolnăvit, şi în ţară. Ea a mai trăit încă 30 de ani după el, însă nu s-a căsătorit niciodată. A suferit mult după moartea lui“, spune muzeograful. Aceasta mai menţionează şi faptul că cele mai multe amintiri despre Topîrceanu au fost găsite în această casă. Anual, pragul casei memoriale este trecut de 2.000 de vizitatori care vin şi află lucruri pe care nu le găsesc în cărţi, ci sunt mai degrabă poveşti de culise.

Casa lui Sadoveanu stă să se dărâme

Următoarea vizită ne-a dus pe aleea Mihail Sadoveanu, la casa în care scriitorul cu acelaşi nume a locuit împreună cu cei 10 copii ai săi şi cu Profira, prima sa soţie. Un domeniu odată vast, plin de vii şi pădure, a rămas astăzi restrâns la o curte obişnuită şi la casa cu turn. Aici, Nicoară Potcoavă din ro­ma­nul istoric şi Lizuca din „Dumbrava mi­nu­nată“ au fost cei mai buni prieteni.

Situa­ţia acestei case este însă deosebită, deoarece nu se pot face lucrări de consolidare la ea, deşi sunt absolut necesar. Structura este afec­tată, tavanul şi pereţii sunt crăpaţi peste tot, iar pericolul de a se dărâma este mai real decât se vede din stradă. Cea mai degradată este însă faţada din spate, unde se află in­trarea folosită de Sadoveanu, cu două rân­duri de scări. Aici cad bucăţi din tencuială, iar, pe alocuri, şi cărămizile. Trist este că această clădire nu poate fi consolidată, deşi are nevoie urgentă, din cauza unui proces ce durează de ani buni, prin care un strănepot al lui Sadoveanu, stabilit în străinătate, doreşte să primească toată moştenirea lui Sadovea­nu. Acesta revendică tot domeniul pe care l-a avut Sadoveanu pe vremea pe când locuia aici, inclusiv tot ce a scris acesta. În cazul în care ar câştiga procesul, strănepotului ar trebui să i se plătească drepturile de autor pentru romanele care vor fi reeditate.

Casa me­morială este şi ea locuită, însă de angajaţii muzeului, care au la demisol camere speciale. Pentru vizită sunt pregătite doar cinci camere, organizate pe domenii: manuscrise şi biroul lui Sadoveanu, dormitorul său, dormitorul soţiei, camera fetelor şi camera de pasiuni.

„Când a cumpărat această casă, era locuită de George Enescu, care era chiriaş. Era în Primul Război Mondial, Enes­cu a locuit şase luni împreună cu familia lui Sadoveanu, în 1919 a plecat. Deşi avea mulţi copii, în casă era mereu ordine, ei ştiau unde au voie să umble şi unde nu. În casă intrau doar să mănânce şi să doarmă, în rest se jucau, aveau destul spaţiu. De sub anexa gospodăriei porneşte un beci lung, ce trece pe sub stradă şi ajunge la viile Institutului Agronomic. În acel beci se jucau de-a ascunsa“, povesteşte Lăcrămioara Balint, muzeograf.

Cea mai fascinantă pentru vizitatori este camera pasiunilor, unde sunt pianul, tabla de şah, uneltele de pescuit şi armele de vânătoare. Sa­doveanu era cunoscut ca un vânător împă­timit, dovada fiind şi astăzi pe perete: o pereche de coarne de cerb şi un cocoş de munte împăiat. „Soţia sa povestea că se su­păra mai tare când nu-i venea la timp co­manda cu uneltele de pescuit din Lon­dra, de la renumita firmă Harrods, decât atunci când se pierdea un manuscris. Nu mai există sobele de teracotă de la acea vreme, pentru că, după ce scriitorul a donat clădirea Institutului Agronomic, această clădire a fost pe rând depozitul pentru oase al Institutului de Antropologie, grădiniţă, centru pentru copii cu dizabilităţi şi s-au în­locuit sobele cu calorifere“, spune muzeografa.

Despre „Dumbrava minunată“ se ştie că a fost scrisă la pat, într-un moment în care Sadoveanu era răcit. După ce-şi scria manuscrisele, le dădea copiilor să le citească, iar când trebuiau trimise la editură, îi punea să le transcrie, caligrafic, deoarece tatăl lor avea un scris mărunt, uneori indescifrabil. Deşi pe terenul unde îşi creştea fazanii şi albinele acum sunt căminele studenţeşti, dacă vizitatorii ar face un exerciţiu de ima­ginaţie, şi-ar putea închipui tărâmul sado­venian cu pădurea din vale, cu viile nesfâr­şite şi ţipetele de bucurie a celor 10 copii, zburdând peste tot. Prietenia lui cu Topîr­ceanu a fost specială, mergeau la vânătoare împreună, iar după ce acesta a murit, Sadoveanu a suferit mult, spunând că poetul i-a fost cel mai bun prieten.

A vrut să moară cu geamul închis, să nu simtă mirosul liliacului

Casa memorială a lui Topîrceanu arată ca renăscută. Anul trecut a fost renovată, consolidată şi igienizată, după zeci de ani în care a arătat jalnic. Micuţă, fără curte pe partea stângă, în locul grădinii acum trece calea de acces spre parcarea clădirii de vizavi. Casa lui Topîrceanu a fost de fapt anexa unei gospodării ce i-a aparţinut lui Demostene Botez, clădire în locul căreia s-a ridicat un masto­dont. Căsuţa în care a murit Topîrceanu pare o mică bucătărie de vară pe lângă ea, însă odată intrat pe holul mic şi înghesuit, descoperi o lume nouă şi o sobă caldă.

„În vară s-a renovat, erau crăpături, arăta în­gro­zitor. Căsuţa are două camere, însă doar o cameră este pentru vizitare. Aici a murit poetul şi i-a spus în pragul morţii Otiliei Cazimir să închidă geamul. El se stingea, iar afară înflorea liliacul şi parcă îi făcea în ciudă. Casa a adăpostit cândva şi redacţia „Însemnările literare“, a ajuns casa lui Topîrceanu spre sfârşitul vieţii lui. El niciodată nu a stat prea mult într-un loc, a fost mereu grăbit, spunea că-l apasă pereţii şi trebuie să se mute“, mărturiseşte Iulia Miha­lache, muzeograf la Casa „Topîr­cea­nu“.

Deşi acesta a fost căsătorit toată viaţa cu Victoria Iuga, ei nu au locuit împreună, soţia retrăgându-se la Hărmăneşti, unde poetul îşi mai petrecea vacanţele. În Iaşi nu a venit cu gândul să rămână, însă – după ce a văzut gră­dinile de pe Copou şi gardurile dărăpănate – s-a îndrăgostit de Iaşi. Nu a avut bani niciodată pentru casa lui, însă dădea oricât pe aparate de fotografiat scumpe, pe care le desfăcea din curiozitate şi pe care, de cele mai multe ori, nu mai ştia cum să le asambleze. Era un pasionat de fotografie, şi asta se vede şi din exponatele de pe poliţa de lân­gă sobă. De la corector a trecut la traducător, apoi la critic literar, singurul său roman fiind „În ghearele lor“, în care a scris despre trăi­rile lui de pe vremea când a fost luat prizo­nier în război. A scăpat datorită lui Sado­veanu, cei doi având o relaţie frăţească.

Mic de statură, Topîrceanu avea doar 1,62 m, cu un baston de promenadă în mână mai tot timpul, era un iubitor de cafea şi tutun. „Din această cauză a şi slăbit mult. Era foarte elegant, avea în buzunar oglindă, pieptene şi batistă. Şi noaptea, dacă ieşea până în curte, se aranja, îi păsa cum arată. Iubea foarte mult copiii, se juca adesea cu copiii lui Sadoveanu, colecţiona puşti, pistoale, avea mereu o lupă în taşca de vânător şi nu mânca niciodată din ce vâna. Dădea la prieteni“, adaugă muzeografa.

Pe vremea când stătea în această casă, Topîrceanu a inventat şi un minicalculator, expus şi el lângă dispozitivele fotografice şi a făcut şi macheta unui aeroplan. „Îi sărea repede ţandăra şi era sever la rimă, voia ca versurile să aibă muzicalitate, pentru ca cei mici să le îndrăgescă şi să le reţină uşor. Scria cu uşurinţă versuri, îi veneau în cap când mergea pe drum. Aşa a scris şi Balada chiriaşului grăbit“, completează Iulia Mihalache.

Basarabenii dau buzna la Bojdeuca lui Creangă

Nu departe de casa în care a murit Topîrceanu este şi Bojdeuca lui Ion Creangă, un loc magic în care au fost zămislite cărţile despre puritatea copilăriei. Aici sunt necesare recondiţionări la cerdacul din lemn, structura casei este încă bună şi nu necesită intervenţii. Dacă la Casa „Sadoveanu“ pe­reţii riscă să se dărâme, la Bojdeucă alta este problema. Din cauza versantului, care alune­că încet, vor trebui făcute lucrări la tot ansamblul, inclusiv la clădirea din curtea Bojdeucii, unde se ţin tot felul de spectacole şi activităţi artistice. În rest, căsuţa e aceeaşi în fiecare an, un colţ de rai, rupt de modernitate.

„Urmează să fie reparaţii curente, uzuale, de văruit şi reparat cerdacul. În versant apar fisuri, va trebui la un mo­ment dat intervenit. Clădirea în sine nu are pro­bleme, Bojdeuca rămâne acelaşi simbol al Iaşului, nu prefer termenul de brand, un brand sunt şi cârnaţii Pleşcoi… Copilăria începe cu Ion Creangă, este poate singurul spaţiu pur, unde ne ducem să ne purificăm. Pe atunci în jur nu erau case, doar păşune şi animale la păscut. De fiecare dată le spun celor care vin să facă o trecere în timp“, povesteşte Valentin Talpalaru, mu­zeograful de la Bojdeucă.

Şansa casei este în opinia acestuia faptul că a reuşit să păstreze obiectele originale, masa rotundă de lemn unde Ion Creangă mâna „omeneşte“, geanta lui de călătorie, călimara, masa de lucru, scrinul şi chiar lampa la care scria Eminescu. Anual, la Bojdeucă vin cam 30.000 de vi­zitatori care plătesc intrarea, însă numărul celor care vizitează ajunge la 40.000, aici fiind vorba de copiii care vin şi susţin spectacole cu diferite ocazii. Astfel, casa unde a trăit şi scris Ion Creangă este cel mai vizitat muzeu din judeţ, iar în ultimele luni numărul a crescut şi mai mult. „De când s-a dat drumul la vize pentru cei din Republica Mol­dova vin continuu în grupuri să vadă Boj­deuca. Doar în octombrie am avut 4.000 de vizitatori, din care majoritatea au fost basarabeni, şi continuă să vină. Îmi place să-l numesc un fel de pelerinaj“, spune muzeograful.

Spune că are poveşti pentru copiii cu vârste cuprinse între 7 şi 90 de ani, deoarece bojdeuca deschide o pagină din istorie care nu se parcurge la şcoală. Ca muzeograf, el face completarea. Casa cu­prin­de camera de curat, bucătăria, holul, cerdacul din spate şi pridvorul. Aici a stat Creangă între 1872 şi 1889, împreună cu Tinca, chiriaşa care i-a fost alături şi a avut grijă de el, scriitorul fiind măcinat de epilepsie. Aceasta a fost singura lui casă, chiar dacă nu a avut acte pe ea, a dat 50 de galbeni austrieci, iar actele le-a făcut pe numele Tincăi, în semn de preţuire. Copii a avut din prima căsătorie, pe Constantin, apoi a trecut printr-un divorţ care l-a lăsat cu un gust amar. „E o pildă de modestie şi simplitate prin mobilier, dar are o încărcătură spirituală“, încheie muzeograful.

Casa „Sonet“, bijuteria caselor memoriale din judeţ

Ultima casă memorială din municipiu vizitată este Vila Sonet sau casa lui Mihai Codreanu, numit şi părintele sonetului. Aceasta este pe departe cea mai bine conservată, o bijuterie a caselor memoriale prin as­pect şi atmosfera luxuriantă. Casa are parter şi etaj, însă etajul a fost vândut, şi doar patru camere au fost donate pentru a fi transformate în muzeu. Ultima restaurare a avut loc în anul 2009, când s-a lucrat la faţadă şi s-a dat cu var. În interior, casa arată fără cusur, nicio crăpătură în tavan ori în stâlpii de rezistenţă ai casei. „Codreanu a primit această bucată de pământ de la Primărie, prin donaţie. Se obişnuia pe atunci ca să se răsplătească oamenii de valoare. În spate primise Sadoveanu, însă a vândut, deoa­rece nu a vrut să stea în dosul casei lui Codreanu, şi s-a mutat pe Copou. Într-un an a fost construită această casă, cu banii de pe premiile literare. În zilele noastre, aşa ceva nu mai este posibil“, a menţionat Beatrice Panţiru, muzeograf.

Situată vizavi de Bolta Rece, Vila Sonet are din aerul de altădată. Singurul inconvenient ar fi că intrarea în muzeu se face direct din stradă, fără portiţă ori vreun gard, ca într-o instituţie publică. Colecţia din Casa „Codreanu“ este unică în ţară, toate exponatele fiind originale. Faţă de ceilalţi colegi de breaslă, părintele sonetului avea o situaţie materială foarte bună, la fel ca Sadoveanu. De altfel, amândoi au fost membri de seamă în Loja Masonică a vremii, unde nu erai primit dacă erai sărac. Cea mai interesantă încăpere este dormitorul, unde există un balansoar uriaş, rămas moştenire de la tatăl său, pe care obişnuia să se odihnească Codreanu, un cuier în care stau la odihnă halatul de baie, cel de casă şi cel pe care îl lua peste costum când era în trăsură. Tot în acest cuier există un joben, un melon şi o bască, dar şi un baston cu stilet de toledo. În interior, acesta ascunde o sabie. Muzeograful spune că aceasta făcea parte din ritualul masonic şi cu această sabie a fost învestit, exact cum erau învestiţi cavalerii pe vremuri. „Oţelul de toledo era renumit, un fierar bătea două, trei săbii pe an. Oţelul se călea în sânge de taur la 780 de grade“, menţionează Beatrice Panţiru.

Uni­cat printre medaliile patrimoniului româ­nesc este o medalie pe care a primit-o în anul 1929. Este vorba de Legiunea de onoare, cea mai mare distincţie a Franţei, care se dădea foarte rar.

Casa este făcută în stil neoclasic, cu firidă şi coloane în stil brâncovenesc, iar în fiecare cameră există balansoare. Părintele sonetului compunea în memorie stând pe ele, apoi dicta. De la vârsta de 29 de ani, Codreanu a avut o maladie incurabilă la ochi, care l-a dus la orbire la finalul vieţii. „Era un bărbat elegant, avea masă de toaletă, a avut grijă de el o evreică, Sofia Veker, cu care s-a căsătorit la 30 de ani. După 40 de ani, aceasta a murit de tuberculoză, iar Co­dreanu s-a recăsătorit cu Ecaterina, menajera de o viaţă a familiei. I-a lăsat acesteia prin testament toată averea sa, în 1969 Ecaterina face demersurile şi donează parterul casei, iar în 1970 se deschide muzeul. Ea a locuit aici până în 1988, când a murit“.

În sufragerie, în bufetul de lemn cu blat de marmură se găseşte un set ne­obişnuit de ceşti de ceai. Atât ceainicul, cât şi ceşcuţele sunt în forma unor cranii u­ma­ne. Anual, pragul casei este trecut de doar 1.000 de vizitatori, acea­sta fiind casa me­morială cel mai puţin vizitată din municipiu. „Nu putem face faţă celorlalte case memoriale care au aparţinut lui Creangă, Sadoveanu ori Otiliei Cazimir. Numele lor sunt mult mai cunoscute, operele lor sunt învăţate la şcoală. Codreanu nu se învaţă la şcoală“.