Anihilarea Moldovei prin digitalizare

Vă scandalizaţi dacă vedeţi că spitalele din Moldova, noi şi vechi, sunt discriminate, primesc mult mai puţini bani, în comparaţie cu Bucureştiul şi Transilvania? Aveţi surprinzătoarea ocazie să vă declaraţi, totuşi, mulţumiţi privind ansamblul. Guvernul român poate fi mult, mult mai prost de atât. De fapt, „discriminarea” poate fi un concept pozitiv, dătător de speranţe pentru condiţia de moldovean, în comparaţie cu unele domenii din PNRR, în care, pur şi simplu, suntem obligaţi să vorbim despre „anihiliare”. Adică „zero”, „nimic”, „lipsă”, „deloc”. Moldova e plasată în geografia finanţărilor pentru digitalizare undeva după meridianul „niciunde” spre „nicăieri”, în fusul orar „niciodată”. Curs de guvernare ne semnalează cum cloud-ul guvernamental va fi găzduit în patru centre de date: Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Timişoara.

Ce înseamnă cloud? (Nu scriu pentru IT-işti.) Miza, în termeni de modernitate, este trecerea de la căruţe, la nave spaţiale. Operaţionalizarea informaţiilor (instituţionale şi ale cetăţenilor) statului român este acum, în cea mai mare parte, aceeaşi din secolul XIX. Undeva, într-o arhivă a unei instituţii, pe un raft, într-un sertar sau un fişier, există un dosar despre ceva sau cineva. Un loc fizic. Ca să fie păstrate anumite date înscrise pe hârtie, trebuie luate măsuri de siguranţă, securitate s.a.m.d., asigurat spaţiul în clădire – cheltuieli enorme pe scurt, plus plata funcţionarilor care fabrică dosare cu şină şi colecţionează ştampile întreaga carieră. În ultimii ani, unele instituţii şi-au mai digitalizat nişte dosare, dar tot acolo, îndărătul ghişeelor, le-au ferecat, astfel încât statul nu are habar ce se întâmplă în cotloanele sale. Cloud-ul înseamnă că toate aceste informaţii, răspândite în sute de instituţii, vor fi sincronizate şi deţinute electronic în siguranţă, putând fi accesate instantaneu de cine este abilitat, sau prestate diferite servicii, fără intermediari. În teorie, înseamnă o eficientizare fără precedent şi un salt de la pământ la lună în orice interacţiune a cetăţenilor cu instituţiile.

Ei, şi?, probabil veţi spune. Ce-i cu asta? În bazele alea de date vor fi şi datele moldovenilor şi oltenilor şi ardelenilor. Vor fi la fel de utile tuturor cetăţenilor români. Nu ar trebui să ne irite că ele sunt în anumite localităţi din anumite regiuni, dacă pot fi accesate de oriunde.

Numai că aceste baze de date nu sunt nişte computere sau servere pe care le conectezi sau scoţi din priză. Ele vor fi integrate infrastructurii critice naţionale (STS, SRI), fiind la fel de importante ca infrastructura energetică, cea de transport sau cea militară. Fără funcţionarea lor, statul s-ar bloca (o criză infinit mai gravă decât scandalul cardurilor de sănătate, periodic neoperaţionale). De aceea, pentru securizarea cloud-ului, investiţiile sunt masive: aproximativ 550 de milioane de euro vor fi alocate pentru clădiri, echipamente, infrastructură digitală, personal specializat în securitate cibernetică. O întreagă economie locală poate fi susţinută prin ele. Ca să aveţi o scară de mărime, în termeni economici, 100-150 de milioane de euro înseamnă aproximativ câte un Palas Campus (cea mai mare clădire de birouri din Iaşi), pe care statul îl va construi în fiecare din următoarele localităţi: Bucureşti, Timişoara, Braşov sau Sibiu.

Observaţi pattern-ul finanţărilor PNRR: Bucureşti-Transilvania. Nicăieri Moldova. De ce ecosistemul IT moldovenesc nu se califică pentru finanţare? De ce statul nu mizează pe digitalizarea regiunii şi nu pariază pe o dezvoltare locală a acestei infrastructuri critice? Poate din aceeaşi proastă mentalitate (xenofobie) dovedită atunci când moldovenii au cerut autostradă: „ce nevoie aveţi voi de autostradă?” O downgradare civilizaţională, care blochează sistematic orice discuţie despre oportunităţile de dezvoltare echilibrată a României.

Cine ar fi fost de bună credinţă ar fi constatat următoarele: şi în Moldova IT-ul merge cu o viteză superioară ramurilor economice tradiţionale. Deci, avem o regiune care se târăşte din cauza infrastructurii fizice, dar care performează cu IT-ul, un domeniu forte, cu tracţiune economică, generaţională, socială şi culturală. Iaşul e revelaţia naţională a ultimului deceniu. În sensul că are cea mai mare viteză de recuperare (număr de angajaţi, cifră de afaceri, firme care şi-au deschis filiale). Iaşul a plecat cu mult în urma celorlalţi competitori regionali şi a ajuns la nivelul Timişoarei, dar viteza de creştere pare superioară capitalei Banatului. Oricum, e mult peste Sibiu şi peste Braşov. Are specialiştii, infrastructura, banda largă. Aşadar, nu se poate nega că nu se găsesc cu uşurinţă expertiză, oameni şi interes. Are toate atuurile să fie „în locul” sau „alături” de aceste centre. Şi, totuşi, lipseşte.

Prin urmare, trebuie să aflăm cine a hotărât şi cum s-a decis locul acestor centre de date. Ce criterii au fost luate în considerare pentru eligibilitate? Suntem din nou în faţa aceloraşi mecanisme psihologice, politice, instituţionale, culturale, care lasă, tacit, mereu Moldova pe tuşă? Sugerez, de asemenea, că întreaga situaţie trebuie aşezată într-o perspectivă de securitate mai amplă pe care statul român nu o face publică: tot ceea ce reprezintă infrastructura critică nu trebuie amplasat în Moldova, pentru că această regiune funcţionează în imaginarul şi concepţia structurilor de securitate ca o zonă tampon în vecinătatea Rusiei. (Va urma)