Când salariile o iau înaintea autostrăzilor

În ultima vreme, două ştiri despre Iaşi şi Moldova pun în discuţie narativul despre polul sărăciei şi al emigrării din România.

1) Salariile din Iaşi au cunoscut, în ultimul deceniu, cea mai puternică creştere la nivel naţional – 159%, mai mult chiar decât la Cluj – 157%, vedeta economică a sud-estului european; 2) Recensământul ne spune că, totuşi, nu Moldova este regiunea care se depopulează cel mai rapid, ci sudul.

Să recunoştem că nu eram deloc pregătiţi pentru asemenea surprize statistice. În primul rând, nedumerirea vine din faptul că, în cea mai săracă regiune a ţării, apare un judeţ de categorie grea cu cea mai mare creştere salarială. O altă curiozitate ar fi că oamenii se răresc exact prin locurile unde Institutul Naţional de Statistică (INS) ne spune că se trăieşte mai bine.

Cât de veridice sunt datele INS? Cum se explică faptul că salariile au crescut înainte să apară autostrăzile? Veniturile nu par corelate nici cu nivelul investiţiilor, infime în raport cu restul ţării, nici cu dinamica economică. Cum se face că aceste rezultate statistice au fost posibile în ciuda unei administraţii praf şi pulbere? Înseamnă că mediul de afaceri îşi face treaba pe tăcute şi impune direcţia dezvoltării, oricât de ostilă ar fi administraţia şi oricât de corupţi politicienii? Cum să interpretăm anomalia economică şi statistică de la Iaşi?

Pentru creşterea salarială record de la Iaşi, două ipoteze pot fi aduse în discuţie şi trebuie verificate. Comparativ cu centrele regionale omoloage, Timişoara şi Cluj, în Iaşi există o pondere mult mai importantă a bugetarilor în totalul masei salariale. Or tocmai bugetarii au beneficiat, în ultimul deceniu, de creşteri salariale cu mult peste media salariilor din economia privată, mai restrânsă în Iaşi decât în celelalte centre regionale. Acelaşi efect – de proporţionalitate – se observă şi în judeţe vecine din Moldova cu un număr mare de bugetari, dar cu o economie privată restrânsă şi salariaţi puţini. Salariile au nivele acceptabile, dar problema e că sunt puţine la o populaţie activă de câteva ori mai mică decât judeţele din vest.

În al doilea rând, în ultimul deceniu a existat o creştere reală atât a numărului salariaţilor din IT, cât şi a salariilor acestora (care se aflau într-o poziţie inferioară semnificativă faţă de vest sau Bucureşti). O mulţime de companii şi-au deschis puncte de lucru la Iaşi, luptându-se pe un număr limitat de absolvenţi şi specialişti, licitând forţa de muncă pe salarii comparabile cu cele din sediile centrale.

La nivel absolut, între Iaşi şi Cluj rămâne totuşi cam aceeaşi diferenţă salarială de acum un deceniu (15%), dar decalajul e anihilat de costul vieţii usturător din centrul transilvănean (diferenţe semnificative la imobiliare, chirii, servicii, preţuri în restaurante etc). Pe ansamblu, un salariat din Iaşi, ne spune tot INS (nu ştiu cât/ dacă îl putem crede), ar putea să trăiască chiar mai bine decât unul de la Cluj.

De ce nu se reflectă această creştere salarială şi în viteza de creştere a PIB-ului şi a prosperităţii comparabile cu a Clujului? Poate şi pentru că masa salariaţilor din Iaşi este una net inferioară, doar aproximativ 70% faţă de cea din Cluj, deci o piaţă modestă şi un volum mai redus de servicii şi bunuri totale produse şi aflate în circulaţie. Dar şi structura economică e diferită, cifra de afaceri cu totul alta, iar aici dăm cuvântul economiştilor.

Al doilea paradox, de natură demografică: Moldova nu mai este epicentrul emigraţiei româneşti, raportat la populaţie?

Nu că nu ar fi posibil ca alte zone sau regiuni să se deşertifice demografic într-un ritm mai accelerat decât Moldova. Dar, la modul în care INS a reuşit să „organizeze” recensământul, acesta nu a fost despre numărat, ci despre estimat. INS a adăugat, corelat şi redistribuit cam un milion de locuitori. Aşa încât maghiarii acuză că nu au fost număraţi de-ai lor, liber cugetătorii revendică un milion de cetăţeni care nu s-au declarat ortodocşi sau nu au fost întrebaţi ce se consideră, în timp ce, iată, moldovenii pot acuza că au fost număraţi şi acasă şi în deplasare sau cu tot cu masa de basarabeni oploşiţi fictiv prin judeţele de graniţă.

Aceasta face ca ponderea demografică a Moldovei din total naţional să crească de la 18-19% în 2011, undeva la 21-22% în 2022. George Ţurcănaşu face o inventariere a erorilor semnalate în comune din judeţul Botoşani „ţinte predilecte ale imigraţiei formale basarabene, care sunt de aproximativ două ori mai populate decât în 2011, fără să se fi întâmplat un miracol economic în răstimp”. La fel şi municipiul Vaslui, care creşte de la 55 la 63 de mii. În următoarea perioadă, desigur vom afla mai multe dedesubturi ale acestor ciudăţenii statistice, care contrazic categoric observaţiile directe.

Ca orice neofit în ale liturghiilor contabile, privesc de multe ori nedumerit la ininteligibilele rapoarte ale Institutului Naţional de Statistică. Decriptarea şi traducerea nesfârşitelor şiruri de numere e un efort mental şi de răbdare de multe ori fără rost. Unele şiruri numerice emise pe diferite subiecte şi domenii nu sunt pentru cetăţeni, nu le pricep nici politicienii şi nici măcar nu le ia în serios mai nimeni când se discută despre politici publice, economice, strategii în domeniul sănătăţii sau al educaţiei. Avem nevoie de încă o armată de decriptologi, interpreţi, ca să extragă de acolo realităţile ascunse, tendinţele nechestionate, în faţa unei instituţii care se află strict la dispoziţia politicului şi de multe ori induce în eroare prin decupaj şi decontextualizare.