Caut politicieni de caracter

Deşi nu cred în statul minimalist şi în butada libertariană cu „taxarea este furt”, ci, dimpotrivă, cred că rolul statului devine cu atât mai important cu cât economia devine tot mai sofisticată, nu pot să nu constat că la noi, în România, gestiunea treburilor publice s-a transformat într-un adevărat dezmăţ. Nu de ieri de azi, că-i meteahnă veche, dar parcă s-a depăşit deja orice limită.

Privilegii peste privilegii, pensiile speciale fiind doar cele mai notorii şi, în mod evident, cele mai nesimţite prin imensitatea lor, salarii care depăşesc orice visează sectorul privat, tot mai multă impunitate, incompetenţă, iresponsabilitate şi aroganţă. Avem un aparat bugetar care a ajuns să funcţioneze aproape exclusiv pentru propria-i îmbuibare.

Cum s-a întâmplat asta, e o întrebare la care, deşi nu e chiar uşor de răspuns, merită încercat mereu. Pentru că problema va trebui odată şi odată rezolvată.

Încerc aici un răspuns.

Cred că problema trebuie abordată din două unghiuri, unul care ţine de politica de resurse umane şi al doilea care are de-a face cu suprastructura politică, mai exact, cu calitatea politicienilor care ajung în poziţii de decizie în stat. La primul punct, aparent lucrurile stau destul de bine, în sensul în care, legislativ cel puţin, suntem aliniaţi la standardele europene, iar aici statutul de membru UE a fost hotărâtor.

Aşadar, nu e o problemă de lege, ci mai degrabă de aplicare a ei. Iar aici problema principală e, după părerea mea, faptul că intrările în sistem se fac încălcând regulile şi standardele de calitate impuse de lege. E vorba de concursuri în cele mai multe cazuri aranjate. Aşa au ajuns cei din sistem să formeze o castă, ai căror membri, în extrem de multe locuri, sunt chiar din interiorul aceloraşi familii.

Dar răul cel mai mare e că sistemul descurajează astfel orice împrospătare a lui cu oameni noi, competenţi şi motivaţi să-şi facă treaba aşa cum trebuie. Castele din administraţie au devenit norma, iar rezultatul e că nimeni nu mai are nici puterea şi nici curajul de-a mai schimba ceva. Soluţia e, evident, în primul rând justiţia. Dar asta ia timp, iar justiţia e la rândul ei grevată de multiple tare, aşa că din zona asta e încă de aşteptat.

Din celălalt unghi, al decidentului politic, se pot face însă mai multe şi mai repede.

Iată mai întâi un excelent diagnostic pus recent de poate cel mai eficient şi onest politician român la ora actuală. E vorba de Ilie Bolojan, fost primar de Oradea, acum preşedintele CJ Bihor. Iată cum explica el într-un interviu recent modul în care funcţionează relaţia dintre politicianul şef peste o instituţie a statului şi aparatul din subordine:

„Vine cineva şi te roagă să intervii la un serviciu din subordine pentru a-şi rezolva o problemă. Poate fi ceva mărunt sau cu miză foarte mare, nu contează. Sistemul e bucuros să apelezi la el şi să te servească. Oamenii (din sistem – n.m.) abia aşteaptă ca şeful să aibă nevoie de ei. Din momentul acela eşti mâncat. Sistemul te are la mână, eşti de-al lor, nu mai ai voie să le ceri socoteală şi va trebui să le întorci şi tu serviciul. Ei ştiu că nu eşti mai bun ca ei şi va trebui să le accepţi învârtelile.”

Mai mult chiar, după cum subliniază Ilie Bolojan, „unui politician îi place să apeleze la cei din subordine pentru că se simte important sau pentru bani. Uneori nu e vorba de bani, ci de faptul că eşti privilegiat şi e plăcerea să apeşi un buton şi să ţi îndeplinească dorinţele.”

Iar concluzia lui Bolojan e şi mai tristă şi mai îngrijorătoare. El spune că între a rămâne „distant” faţă de aparatul propriu pentru a nu datora nimic celor din subordine şi a alege să tragă sforile în sistem, cei mai mulţi dintre politicienii noştri aleg a doua cale.

Nu ştiu o analiză mai corectă, mai ascuţită şi mai cuprinzătoare a modului în care funcţionează statul român.

În concluzie, dacă pe partea de justiţie, cea care are menirea de a veghea la respectarea legii, avem nevoie de mai mult timp pentru a vedea ceva rezultate, pe partea de decident politici, e loc de intervenit rapid. Singurul lucru pe care trebuie şi putem să-l facem e să fim mult mai atenţi la ce oameni alegem să ne reprezinte. Iar aici, pentru mine cel puţin, criteriul hotărâtor e destul de clar: când mă uit la un politician, ce mă interesează în primul rând sunt cinstea şi tăria de caracter.

Asta cu competenţa e cu siguranţă şi ea importantă, dar de prea multe ori am văzut şi vedem în continuare politicieni care-şi folosesc talentele şi abilităţile nu pentru a face binele public, ci pentru a fura şi a se îmbogăţi pe spatele celorlaţi. Aşadar, caracterul oamenilor, ăsta e testul meu suprem. Şi nu-i greu de dibuit. Totu-i să fii ceva mai atent la ei. Pentru că oamenii sunt mult mai transparenţi decât şi-ar dori să fie.