Caută 
1 MIN
Încercând să găsesc locul vocii Elenei Moşuc în ambientul nostru spiritual, mi s-a impus de cele mai multe ori identitatea cu locul sau obiectul devenit familiar, cum este căminul tău, ori un tablou care te încălzeşte, te luminează, vrei să-l ştii mereu la locul lui. Nici nu s-au aşezat prea multe cuvinte din însemnările de faţă şi s-a evidenţiat o calitate fundamentală a vocii Elenei Moşuc: lumina aurie ca mierea.
Aşa am receptat-o prima dată, printre volutele melodice ale ariei Reginei Nopţii din opera „Flautul fermecat” de Mozart, în concertul laureaţilor prestigiosului Concurs organizat de Televiziunea Germană ARD (München, 1990, când i s-a acordat premiul I). Sigur că ascultasem celebra arie în multe interpretări. La alte interprete, notele în registrul acut şi supra-acut erau întotdeauna atinse cu exactitate deplină însă aproape fără expresie, emise cu graba de a părăsi imediat înălţimea ameţitoare parcă de teama prăvălirii în gol, toate celelalte note erau un şir de mărgăritare ce străluceau, dar nu fascinau. Vocea Elenei Moşuc era o unduire elegantă în prea înalturi, acele note îţi trimiteau gândul la puritatea sunetelor obţinute cu ajutorul celor mai performante sintetizatoare electronice, dar nu puteai urma îndemnul pentru că sunetul era al vocii încălzită de expresia bucuriei inocente. Lumină, cantabilitate, naturaleţe, puritate – acestea au fost şi au rămas calităţile-etalon ale vocii şi interpretărilor Elenei Moşuc.
Nu a lipsit niciodată altă calitate de bază a unui solist – virtuozitatea. Nici Regina Nopţii, nici Lakmé, nici Violeta, nici Olympia, nici Lucia şi atâtea alte personaje celebre din istoria teatrului liric nu au fost lipsite de acrobaţiile vocale ce ameţesc săli pline, dar Elena Moşuc nu doar te ameţeşte, ci te încântă, te farmecă. Pentru ea tehnica a fost, a rămas aproape invizibilă – expresia, comunicarea dovedindu-se „armele” seducţiei sale. La finalul unor astfel de momente, în sala Filarmonicii (când Elena Moşuc a putut fi ascultată în acea sală…), în timpul unui spectacol de operă, în fosta sală studio TVR Iaşi, unde am organizat primul său recital (1995), publicul a izbucnit în aplauze nu doar pentru că a ascultat prima dată sau foarte rar asemenea performanţe vocale, ci mai ales fiindcă sunetele spectaculare erau încălzite de lumină şi frumuseţe.
Înaintea studiilor, repetiţiilor, a sfaturilor importante căutate, respectate o viaţă, Elena Moşuc a avut un avantaj extrem de rar: a crescut în lumea dreaptă, cinstită, cuviincioasă a bunicilor care au adus-o de mică în lumea credinţei. Cântările psaltice din biserica mănăstirii Frumoasa au cultivat în sufletul, în vocea Elenei Moşuc smerenia, lumina pură a iubirii de Dumnezeu. Acestea se aud, se simt întotdeauna când o asculţi. S-au auzit din nou miercuri 6 aprilie la Teatrul Naţional din Iaşi. Nu am mai ascultat ştiuta compoziţie a lui Nicolae Lungu Pre Tine Te Lăudăm atât de cucernic, de autentic interpretată. Nu mă îndoiesc, va veni seara când vom asculta din nou vocea de miere şi lumină a Elenei Moşuc interpretând prea frumoasele cântece tradiţionale româneşti prelucrate de Achim Stoia sau Tiberiu Brediceanu. Se va revela atunci odată mai mult harul său de a povesti cântând!
Alegerea celor şaptesprezece momente muzicale s-a bazat pe trei criterii de bază: ilustrea repertoriului imens rafinat de soprana Elena Moşuc în cele trei decenii de carieră internaţională, captarea atenţiei publicului cu arii, cu secvenţe orchestrale celebre, luminarea calităţilor ansamblului instrumental şi ale corului Operei Naţionale Române din Iaşi. Cred că publicul care a umplut sala Teatrului Naţional nu a simţit lipsa spectacolului scenic: modul cum a cântat Elena Moşuc, toate calităţile vocii sale excepţionale au captat întreaga atenţie, transformându-se într-un spectacol pur muzical. Spectacol condus cu atenţie, grijă pentru detaliu şi inspiraţie de dirijorii Daniel Jinga şi Christoph Hebeisen.
Concertul aniversar Elena Moşuc 30 a fost organizat ireproşabil. Cu câteva minute înaintea primului moment muzical publicul a fost pregătit prin derularea imaginilor şi secvenţelor muzicale cu vocea şi chipul său, au fost proiectate mesajele video ale marilor personalităţi de teatru liric ce au colaborat pe scenele de spectacol cu Elena Moşuc sau o admiră (ex. Placido Domingo, Nelo Santi, Virginia Zeani). Amintindu-mi festivismul fără margini, sclipiciul gros, lipsit de gust, ce caracterizau cu câţiva ani în urmă unele manifestări ale Operei Naţionale Române din Iaşi, am apreciat acum echilibrul, decenţa şi respectul pentru adevăr ce au conferit serii omagiale Elena Moşuc calitatea de spectacol rafinat, rămas ca o lumină în amintirea noastră.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor
