Concerte de neuitat

Trei schiţe simfonice „Marea” sunt reprezentative pentru tipul de scriitură, sonorităţile complexe şi spiritul impresionismului. O muzică hibridă ca stimulent al creativităţii, întrepătrundere a tehnicilor de compoziţie romantice şi impresioniste, efect ambivalent asupra celui ce ascultă. Universul marin i-a fost revelat lui Claude Debussy în principal ca urmare a paginilor literare, a picturilor, în subsidiar pe baza contactului direct. Textul simfonic se constituie  în seria imaginilor, a impresiilor încă odată ambivalente, convertite în muzică: de-a dreptul realiste, „fotografice” (subliniate de titlurile celor trei tablouri – Din zori până la amiază pe mare; Jocul valurilor; Dialogul vântului cu marea) şi figurative, lăsând cale deschisă larg imaginaţiei.

Lucrare stabilă în repertoriul ansamblului francez „Les Dissonances”, seria celor trei schiţe a lăsat două impresii definitorii: fiecare „val” melodic, peisajele statice sau învolburate, irizările, nuanţele, contrastele, strălucirile sonore au fost percepute în toate dimensiunile infinitezimale şi grandioase. S-a evidenţiat experienţa îndelungată a instrumentiştilor în interpretarea acestor tablouri dintr-o expoziţie a muzicii din Hexagon, ansamblul plasând privitorul/ascultătorul în unghiul cel mai potrivit spre a desluşi exact impresiile lui Debussy, caracteristicile muzicii franceze: eleganţa, rafinamentul culorilor, libertatea poetică neafectată în 1903-1905 (anii elaborării partiturii) de turbulenţele modernismului.

Referindu-mă la David Grimal nu am scris cuvântul „dirijor”. Ansamblul „Les Dissonances” a reuşit în numai 18 ani de la înfiinţare să redea toată complexitatea partiturilor, cum este şi „Marea”, fără ca dirijorul să sublinieze frazele melodice, să puncteze accentele ritmice ori să sugereze măcar o nuanţă. Meritul este cu atât mai mare cu cât numărul de instrumentişti variază în funcţie de lucrările programate, nici o instituţie nu le asigură stabilitatea financiară, nu le rezolvă condiţiile turneelor, înregistrărilor etc. Şi la Bucureşti violonistul David Grimal a rămas în orchestră, contribuind asemenea unui meseriaş virtuoz din echipă, ce nu îşi atribuie pe scenă rolul de şef, la construcţia edificiului muzical-sonor.

Virtuozitatea şi-a demonstrat-o imediat ca solist al Poemului opus 25 pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson. O miniatură de un romantism introvertit, care ar fi meritat tovărăşia în program a unei lucrări de George Enescu. Nu neaparat pentru că imaginea fotografică impresionantă a violonistului Enescu interpretând această lucrare rămâne dovada suprem emoţionantă a profunzimii şi dăruirii de care era capabil muzicianul român ca interpret la pian şi la vioară, nu numai datorită uimitoarei relaţii intime a Poemului compus de Chausson cu lirismul introvertit din creaţia sa. David Grimal cunoaşte opus-urile pentru vioară compuse de George Enescu, acum doi ani a înregistrat chiar Poemul compozitorului francez şi Capriciul român împreună cu „Les Dissonances”. De altfel, în broşura ce însoţeşte discul publicat sub sigla „La Dolce Volta”, Grimal a scris cuvinte frumoase despre Enescu. Mai mult, a subliniat, la rândul său, locul meritat al Capriciului în rândul celor trei lucrări din această categorie: Poemul de Chausson (1896) şi Rapsodia „Tzigane” de Maurice Ravel (1924). Cine ştie, poate că sugestia oferită în timp util interpreţilor ar fi făcut posibilă această deplin justificată alăturare.

Poemul simfonic opus 5 „Pelleas şi Melisande” a fost o creaţie strict contemporană celor Trei schiţe de Debussy (1903), ascultată în septembrie la Festival, lungind şirul absenţelor regretabile din viaţa concertistică românească. O partitură din anii tineri ai compozitorului Arnold Schönberg, sesizabil îndatoraţi stilului simfonic al lui Richard Strauss, care i-a oferit ideea. Adevărat, substanţa muzicală a poemului opus 5 este densă, dificilă, masivă ca dimensiuni, pretinde luminarea numărului mare de episoade contrastante melodic, ritmic, dinamic, expresiv, opulenţă de idei ce impune capacitatea „regizorului” orchestrei, cu sau fără baghetă, de a contopi diversitatea de simboluri şi înfăţişări în unitate conceptual-interpretativă, orchestra trebuie să cuprindă un număr mare de instrumentişti. Dar cred că dirijorii români de clasă, cele câteva ansambluri simfonice performante din ţara noastră, incluse în actuala ediţie a Festivalului, ar putea accede la înălţimile semantic-muzicale ce l-au inspirat pe Arnold Schönberg.

Familiarizat cu formula de program tot mai adaptată în America de Nord şi în Vestul European gradului de percepţie a publicului ce trebuie atras în sălile de concert, Cristian Măcelaru a deschis tot vineri seara, pe scena Sălii Palatului, programul realizat împreună cu Orchestra Naţională a Franţei, oferind spre audiţie o lucrare de permanent succes: Concertul nr. 2 în do minor opus 18 pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov. Voi consemna doar valoarea evidentă a admirabilului solist Kirill Gerstein, spre a lăsa două-trei cuvinte în plus despre versiunea Simfoniei a III-a în do major opus 21. Acesta fiind gestul aşteptat, firesc, de respect al dirijorului faţă de cel mai important muzician român pe parcursul Festivalului Internaţional „George Enescu”.

Din start rămâne admirabilă unirea forţelor celor două ansambluri performante: Orchestra Naţională a Franţei şi Orchestra Română de Tineret. George Enescu a precizat în partitură şi în însemnările sale numărul extins de instrumentişti la care s-a gândit, însă, de-a lungul timpului, în România nu au fost posibile (probabil din motive de organizare) decât versiunile cu câte o orchestră. Unele, merituoase, altele, performante, dar fără să atingă amploarea sonoră dorită de compozitor. Pentru noi ieşenii, versiunea înregistrată de Ion Baciu cu Orchestra şi Corul Filarmonicii din Cluj¹ îşi păstrează valoarea de preţios document istoric, însă, din nefericire, unii muzicologi, publicişti, factori determinanţi pentru cultivarea şi răspândirea valorilor româneşti au uitat sau nu au auzit încă de această realizare performantă…

Revenind la opţiunea interpretativă a lui Cristian Măcelaru, se cuvine apreciată meticulozitatea redării indicaţiilor complexe lăsate de Enescu partiturii, cele trei acte ale spectacolului muzical întrupându-se maestuos, dar cu moderaţie, vivace-dinamic, respectând fluxul vijelios al muzicii, cu lentoarea climatului poetic nutrit de gândul filozofic. Dirijorul român a avut meritul luminării clare a maturităţii, complexităţii şi geniului dovedite de Enescu în această grandioasă capodoperă simfonică. O muzică ce pretinde din partea ascultătorului toată concentrarea, dovedindu-se de o modernitate fără vârstă, exprimând anxietatea, violenţa, tragismul, ungherele încă neafectate ale climatului interior pur, lumina firavă ce se poate transforma din speranţă în realitate. Nu sunt cuvinte mari, ci relaţionarea acestui adevărat poem existenţial cu anii 1916-1918, marcaţi de tragedia Primului Război Mondial.

Interpretarea celor două orchestre şi a Corului Filarmonicii bucureştene pregătit de Iosif Ion Prunner a fost cu adevărat impresionantă, emoţionantă, un act de cultură exemplar. Trebuie menţionat că legătura lui Cristian Măcelaru cu instrumentiştii francezi, faptul că, dincolo de studiul partiturii, îl intuiesc, îl simt pe Enescu (şi datorită legăturii sale profunde cu muzica franceză) au contribuit în mod semnificativ la apropierea sensibilă a acestei versiuni de ceeace şi-a dorit George Enescu.

¹ Disc Electrecord, ST-ECE 01234, publicat în 1977

Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor