Cu cuţitul la gâtul democraţiei

Un elev de la un liceu din Bucureşti a atacat o profesoară cu un cuţit, provocându-i o rană la gât. Ştirea a ajuns, cu siguranţă, la toată lumea, aşa că nu intru în detalii. Mai interesante şi pline de învăţăminte mi se par însă reacţiile pe care le-a stârnit nefericita întâmplare în mediul virtual, acolo unde mai nou s-a mutat mai toată viaţa noastră socială.

Am avut până acum, practic, de toate felurile, de la o extremă la alta, cum era şi firesc, dar tonul general a fost unul de lamentare neputincioasă. Ca de fiecare dată când are loc o dramă cu impact emoţional major, grosul comentariilor încep prin a deplânge toate bolile de care ar suferi societatea românească de azi, de la răsturnarea unui presupus sistem de valori care ar fi existat cândva, la stricarea moravurilor publice, la proasta educaţie sau lipsa ei şi promovarea pe scară largă a falselor modele. Ştiţi voi, e aceeaşi gamă nesfârşită de diagnostice apocaliptice care nu rezolvă nimic.

Apoi vin ăia cu soluţiile. Din nou ca de fiecare dată când emoţia publică o ia razna, cel mai abitir urlă cei cu soluţiile extreme. Să punem biciul pe ei, pe copii în general, pe elevi în particular. Să reinstaurăm disciplina de altă dată, să revenim la vechile valori ale bătăii rupte din rai, că uite şi pe mine mă băteau ai mei când eram mic şi n-am murit, ba, dimpotrivă, am ajuns ce-am ajuns pentru că înainte era disciplină domle. Să introducem poliţia în şcoli, să facem percheziţii la intrarea în clasă sau în şcoală sau în curtea şcolii, să-i punem pe elevi să se dezbrace ca la aeroport sau ca la intrarea în puşcărie. Asta propunea ieri, spre exemplu, ex-judecătorul Cristi Danileţ, „controlul corporal” al elevilor la intrarea în şcoală, fiind şi aplaudat la scenă deschisă. În paranteză fie spus, şi mie îmi dădea învăţătoarea cu rigla la palmă, dar nu asta m-a făcut să învăţ mai bine, ci doar s-o urăsc şi s-o ţin minte până azi ca pe o femeie rea, o zgripţuroaică.

Chemarea la instaurarea unui nou autoritarism, această propagandă în favoarea unei societăţi poliţieneşti, a disciplinării individului prin coerciţie şi instaurarea fricii, prinde tot mai mult. Postările pe facebook abundă de asemenea chemări şi au succes, oamenii fiind dispuşi să le „cumpere”, fără să-şi pună prea multe întrebări.

Numai că, din nou, ca de fiecare dată, adevărul n-are nicio legătură cu sperietoarea şi propaganda, iar adevărul e că suntem într-o gravă eroare de percepţie.

Statisticile arată, spre exemplu, că delicvenţa juvenilă la noi e cam la aceleaşi cote în ultimii zece ani, iar în ultimii ani e chiar pe un trend descrescător. Iar România nu face decât să se înscrie pe un trend mai general caracteristic ţărilor vestice dezvoltate, unde are loc o scădere a criminalităţii în general în ultimii 30 de ani.

De unde totuşi această percepţie eronată în rândul majorităţii că trăim într-o societate mult mai violentă şi că ai noştri copii, „copiii din ziua de azi” sunt mai răi decât eram noi la vârsta lor? Şi aici nu vorbim doar de români, că această eroare e caracteristică tuturor, americanilor şi europenilor deopotrivă.

Factorul principal, spun specialiştii dar asta ne spune la o adică şi bunul simţ, este răspândirea accelerată a comunicării globale. Oamenii află acum aproape instant ce se întâmplă în orice colţ de lume. Şi cum media e concentrată mai ales pe accidente, drame, tragedii şi catastrofe, acestea dau şi percepţia generală asupra a ceea ce e lumea de azi. Care, prin comparaţie cu cea de ieri, când nu aflai decât puţine lucruri şi de regulă la destul timp după ce s-au întâmplat cât să nu mai pară atât de grave, astea de azi îţi par catastrofice. E, aşadar, o chestiune de subiectivitate extremă vecină cu auto-manipularea.

Dar această eroare de percepţie poate n-ar fi atât de problematică dacă în timp ea nu ar duce la o scădere periculoasă a încrederii şi coeziunii sociale, a compromiterii ideii de democraţie şi la creşterea în popularitate a liderilor autoritari şi extremişti. E ceea ce vedem că se întâmplă deja de vreo zece ani peste tot în lume, iar asta e una dintre explicaţii.

Ce-i de făcut, totuşi, pentru a evita căderea într-un nou autoritarism sau, mai rău, a unor noi tipuri de dictatură? Nu ştiu, dar sper că societatea, ca de atâtea alte ori în istorie, va produce anti-corpi şi pentru această nouă-veche lume predispusă la alunecarea în extreme.