Cum s-a schimbat România şi lumea în cele trei decenii de la căderea regimului Ceauşescu

Marcarea mediatică a momentului16-22 decembrie 1989 care a dus la prăbuşirea regimului Ceauşescu şi la intrarea României într-o altă epocă istorică a devenit tot mai palidă de la an la an. Anul acesta este aproape inexistentă, sufocată de celelalte două subiecte dominante: pandemia, cu toate restricţiile şi temerile asociate ei, şi negocierile politice pentru formarea noului guvern. Întrebaţi de o televiziune despre semnificaţia acestor zile, câţiva tineri au recunoscut deschis că nu ştiu despre ce este vorba. Alţii ştiu, dar imaginea lor despre România din perioada comunistă este în general una superficială.

Între ceilalţi, între care o bună parte cer în continuare să fie dezvăluit „adevărul despre revoluţie”, sunt mulţi care se plâng că idealurile pentru care s-a murit atunci au fost întinate în cele trei decenii care ne despart de acele momente. În realitate, chiar dacă sunt probabil şi destule detalii încă necunoscute, imaginea de ansamblu asupra factorilor cheie care au determinat căderea regimului Ceauşescu nu este chiar o nebuloasă. Concluzia unui documentar difuzat de canalul Arte în februarie 2004, Echec et mat – La revolution roumaine (disponibil pe YouTube pentru cei interesaţi) este aceea că „revoluţia română a fost o lovitură de palat în combinaţie cu o revoltă populară semi-spontană”. Bazat pe mărturiile, adesea şocante, ale unor responsabili politici şi militari români şi maghiari şi ale unor membri ai serviciilor secrete americane şi franceze, documentarul realizat de Susanne Brandstatter, relativ puţin cunoscut la noi, susţine, destul de credibil, teza că fără intervenţiile unor servicii secrete din Occident, dar şi a KGB-ului în cuplaj cu defectarea structurilor de forţă de la Bucureşti, din Securitate şi din armată, regimul Ceauşescu nu s-ar fi prăbuşit.

Spunând asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să minimalizăm în vreun fel sacrificiile, jertfele celor care au fost răniţi sau care şi-au dat viaţa atunci, ci doar să consemnăm o realitate istorică: nici un regim dictatorial nu cade doar din cauza unor proteste de stradă, oricât de ample ar fi acestea, ci doar atunci când este părăsit de structurile cheie de forţă din stat. Am văzut asta de altfel recent în Iran şi Venezuela. Deşi au fost proteste uriaşe, cu milioane de participanţi, forţele de represiune rămase loiale puterii, în speţă regimului teocratic islamic de la Teheran sau regimului Maduro de la Caracas (sprijinit şi de trupele de securitate din Cuba care au ţinut sub supraveghere ofiţerii din armată) au rezistat acestor presiuni şi au înăbuşit prin violenţă revoltele. Chiar în condiţiile în care, în Venezuela, opoziţia s-a bucurat de un larg sprijin din exterior.

Un articol din 2015 sub semnătura lui Aviezer Tucker apărut în The American Interest, Why We Need Totalitarianism, oferă una dintre cele mai pertinente analize care explică de ce pe fondul condiţiilor externe favorabile, e vorba de înţelegerile convenite între Ronald Reagan şi George Bush, pe de o parte, şi Mihail Gorbaciov, pe de alta, aceste elite au defectat provocând prăbuşirea lui Honecker, Jivkov sau Ceauşescu. Spre deosebire de clasa conducătoare din perioada revoluţionară de început elita din stadiile finale ale regimurilor comuniste din Europa de Est nu mai împărtăşea nici un fel de convingeri ideologice reale. Dorea să-şi menţină privilegiile, chiar şi atunci când unii dintre reprezentanţii săi nu se mai aflau în graţiile conducerii de partid, dorea drepturi transferabile, cum ar fi cele de proprietate, pentru a-şi asigura propriul viitor şi pentru a transmite ceea ce a acumulat familiilor.

Este exact situaţia actuală din China. Deşi formal cultivă la nivel oficial ideologia comunistă cei din elita regimului de la Beijing, pe diferite eşaloane, se bucură din plin de astfel de avantaje, singura condiţie fiind loialitatea lor faţă de Partidul Comunist. Este adevărat, au mai existat victime în bătălia pentru putere la vârf, mai ales în perioada Xi Jinping, dar în ansamblu cei din această elită se bucură de beneficii majore, motiv pentru care sunt fundamental interesaţi în stabilitatea regimului, infirmând teza care a circulat multă în vreme în Occident, aceea că o nouă şi prosperă clasă de mijloc va presa pentru a obţine şi drepturi politice.

Tot Aviezer Tucker explică de ce aşteptările celor credeau că ar fi fost posibile alte evoluţii la noi în perioada post-comunistă erau total nerealiste. „Elita post-totalitară nu a fost interesată de putere ca scop în sine, ci mai degrabă ca mijloc de acumulare a bogăţiei, a drepturilor de proprietate şi a securităţii personale. Această elită şi-a transmutat puterea politică în bogăţie economică prin privatizarea fostului stat totalitar.” Este exact ceea ce s-a întâmplat cu precădere în anii '90 când oameni din eşaloanele inferioare ale fostului partid comunist alături de alţii din serviciile secrete şi-au exploatat influenţa şi reţeaua de relaţii, pentru a obţine beneficii economice personale semnificative.

Dar dincolo de asta, acest sfârşit de an ne pune într-o situaţie paradoxală. Tipul de societate de care au dorit să scape în 1989 ţările din Europa de Est devine tot mai atractiv în Vest, mai ales peste Ocean. Cu precădere printre tineri, printre care socialismul este din ce în ce mai popular. Iar în zona radicală, aşa numita „woke”, vedem chiar abordări extreme. Grupări ca Antifa sau Black Lives Matter, declarate neo-marxistă, pentru care se îngenunchează înainte de fiecare meci din campionatul de fotbal englez, susţin abolirea proprietăţii private şi luptă împotriva „familiei nucleare” (familia compusă din tată, mamă şi copii). De altfel cuvintele mamă şi tată au fost excluse în unele ţări occidentale din documentele oficiale fiind înlocuite cu Părintele 1 şi Părintele 2. Recent, cel mai important jurnal de medicină american, New England Journal of Medicine, pleda în favoarea renunţării la specificarea sexului pe certificatul de naştere al copiilor. Iar cine are curiozitatea să facă o cercetare pe Internet va descoperi că, de pildă în Marea Britanie, Canada sau Statele Unite, sunt vehiculate peste 60 de „identităţi de gen”, inventate în cadrul aşa numitelor „studii de gen”, una dintre pseudo-disciplinele de sorginte neo-marxistă predate în şcolile şi universităţile occidentale, care au fost iniţial interzise prin lege în România, dar care au primit recent cale liberă prin decizia CCR.

Pentru că nici în şcoală şi nici în spaţiul public, în mass media, nu s-a făcut nici un fel de discuţie care să analizeze în mod serios mecanismele de propagandă şi control din perioada regimului comunist cei mai mulţi din tânăra generaţie de la noi nu au cum să realizeze că ceea ce se întâmplă acum în Occident, de la favorizarea „diversităţii” în dauna competenţei, până la reinterpretarea libertăţii de expresie pentru a bloca sau a pedepsi punctele de vedere care se abat de la preceptele stângii radicale sunt similare cu normele şi politicile interne utilizate în perioada comunistă. Ba uneori, ca atunci când oficialităţile şcolare din San Diego au dispus că pentru a lupta împotriva rasismului trebuie desfiinţate notele şi temele obligatorii, le depăşesc cu brio prin absurdul lor. Sunt abordări în cazul cărora vedem primatul ideologiei în dauna raţionalului şi a bunului simţ. De care nu este deloc străină nici Uniunea Europeană. Mai toate marile iniţiative ale Bruxelles-ului au puternice accente ideologice. De pildă agendele strategice digitale, Agenda Lisabona din anul 2000 şi cea care i-a urmat, Agenda 2020, lansată în 2010, care au amestecat obiective economice cu unele sociale şi au fost gestionate birocratic, s-au dovedit nişte eşecuri monumentale. Departe de a deveni aşa cum se enunţa iniţial, „cea mai avansată societate informaţională de pe glob”, Europa a căzut pe locul trei ca relevanţă, după Statele Unite şi China. Nu s-a învăţat, bineînţeles, nimic de aici. Proiectul „Green Deal” riscă să aibă aceeaşi soartă cu efecte negative importante asupra economiei vechiului continent, într-un moment de acerbă competiţie geopolitică. Astfel de abordări în care ideologia a avut întâietate s-au dovedit fatale acum 30 de ani pentru fosta Uniune Sovietică. Iar în lipsa unei treziri la realitate în Occident istoria ar putea să se repete.