De ce să fii scriitor în lumea de azi?

Însă sunt necesare şi precizări. Ca să fii cât mai în faţă la masa scriitoricească, să ai succes la „canalia de uliţi” de care pomeneam, trebuie să ai sau să-ţi confecţionezi o biografie de mare autor: cât mai „crazy”, cât mai ieşită din albie, ba chiar albie de porci. Să ai mai multe neveste, pe care eventual să le baţi, să consumi „iarbă”, să ai amante în toate colţurile ţării, să apari la emisiuni TV de scandal, să foloseşti cât mai des denumirile neaoşe ale organelor genitale şi altele asemenea. Lumea proastă pune botu’ la chestii din astea!

Cei cu adevărat buni îşi vor găsi singuri drumul, dacă au ceva de spus în sufletul lor. Fără toate cele de mai sus. N-au nevoie de sfaturi. Mai mult, să se ferească de prea mulţi sfătuitori fără calitate. Sfătuitorii mulţi sunt ca în bancul de la Radio Erevan: „Întrebare: Se poate face dragoste în Piaţa Roşie? Răspuns: Da, dar veţi avea cam mulţi sfătuitori”. În literatură, ca şi în dragoste, nu ai nevoie de mulţi sfătuitori. Tu îţi alegi modelele, tu hotărăşti ce şi cum. Da, sigur, îţi trebuie iubire în primul rând. Fără ea lasă-te păgubaş de literatură. Iar cititori buni vor fi. Sigur, nu atât de mulţi ca cei care se zgâiesc la serialele turceşti, dar vor fi.

Combin pe Facebook postarea de texte literare cu postarea textelor de altă factură: bancuri, glume, luări de poziţie în chestiuni de interes public. Poate că datorită acestor ultime postări am ceva cititori. În ultima vreme însă „am lăsat-o mai moale”, cum se zice. Tot scrisul literaturii mă preocupă mai mult. Să spun drept, îi apreciez în primul rând pe cei care îmi citesc textele literare. Aşa mi-am făcut şi prieteni adevăraţi pe Facebook, nu numai friends. Mă îngrozeşte ideea unei lumi fără cititori! Trebuie ca oamenii cu ştiinţă de carte să citească, să citească, să citească! Şi din cărţile proaste poţi învăţa. Iar după un timp apare şi discernământul în alegerea cărţilor. Sigur, unii, săracii, rămân la nivel de Sandra Brown, alţii la nivel de Coelho şi Dan Brown, alţii sar sus, la Borges şi John Cheever.

Într-un articol pe care l-am publicat în „Ziarul de Iaşi” scriam despre profesiunea mea de credinţă ca scriitor. În articolul „Scrisul” vorbeam despre faptul că scrierea literaturii îţi mănâncă toată viaţa. Scrisul şi gândul la scris îţi ocupă tot timpul, te devorează, nu te lasă ziua, îţi omoară nopţile, te chinuie în tren, în taxi, în parc şi vai! la serviciu, peste tot, clipă de clipă, zi de zi. Scrisul îţi aduce bucuria câtorva clipe de graţie, când pluteşti în spaţii celeste, dar este şi o damnare. Scrisul are partea lui de mister fericit, dar te şi însingurează şi îţi cere mari sacrificii. Te vămuieşte în primul rând pe tine, dar îi sacrifici şi pe cei din jurul tău – soţie, copii, prieteni. Iar dacă te înconjoară oameni înţelegători, eşti oarecum salvat, rămâi numai cu remuşcările, aşa ca bătrânul savant din „Fragii sălbatici”, vechiul film al lui Ingmar Bergman. Însă, dacă te cuprinde patima scrisului într-un mediu ostil, vai de tine! E o tragedie!

Din acest punct de vedere, mă detaşam în acel articol de cei care fac literatură ca o distracţie, un hobby împotriva plictiselii – îţi place într-o zi şi în alta nu, aşa cum îţi plac nişte sandale azi, iar mâine le laşi uitate în dulap. Ăştia-s „scriitorii temporari”. Nu am nimic cu aceştia pentru că fiecare are dreptul să scrie literatură. Mai mult, am convingerea că orice om trecut prin ceva şcoli şi inteligent poate scrie poezie sau un roman. Mulţi chiar o fac. Cred că viitorul, în ritmul stahanovist în care se desfăşoară acum lucrurile, e ăsta: ai învăţat alfabetul, poţi fi literat! În ritmul ăsta de „mahalagism literar” vor începe să scrie romane şi preşcolarii. Căci acum de la progresişti învăţăm cutezanţa. Şi să ne amintim de o vorbă a lui Sancho Panza: „Bun venit, năpastă, dacă vii singură”. Vreau să spun că după cum se insinuează mieros, dar asfixiant, corectitudinea politică, va veni şi altă năpastă. Criticii literari români ai viitorului este posibil să egalizeze în cuget şi simţiri pe Radu Aldulescu, bunăoară, cu o pixereasă de romane telenovelistice, pe extraordinarul Cristian Fulaş, autor aproape necunoscut, cu vreun teleast care se apucă din plictiseală de literatură, pe Emil Brumaru cu un epigramist cu nume de ceafă de porc la cuptor, trăitor tot în Ieşul nostru cel urgisât, creator de asociaţie literară şi care face săli pline de cititori. Asta-i, frate! Aşa a fost dintotdeauna. Pe vremea lui Puşkin şi Lermontov erau mai „prizaţi” autorii de mistere în genul lui Eugène Sue, iar pe timpul lui Eminescu insignifiantul Petrino făcea furori între cucoane cititoare.

Dar… mergem înainte. Că, vorba aia, (eu o iau ca o glumă) înainte era mai bine.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist