Derapajele justiţiei

„Încercarea de acum, prin care se cere Curţii Constituţionale, for politic prin excelenţă fiind alcătuit din judecători desemnaţi de partide şi de instituţiile politice, să găsească o şmecherie prin care să poată fi întoarsă o decizie definitivă şi executorie a ÎCCJ reprezintă o premieră şi înseamnă cu mult mai mult decât o simplă paradoxă structurală a justiţiei.

Deşi Constituţia stabileşte fără echivoc faptul că «nimeni nu este mai presus de lege», realitatea ultimilor treizeci de ani de ani ne-a arătat că România este încă departe de a fi o democraţie funcţională, în care să primeze domnia legii, şi că, în afară de imunitatea preşedintelui, există o castă care se consideră mai presus de lege. Aceştia sunt, spre indignarea civică aproape unanimă, parlamentarii.

Ce spune Constituţia? La art. 72, cel care reglementează imunitatea parlamentară, aflăm de la al. (1) că: «deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice (s.n.) exprimate în exercitarea mandatului». Iată deci care este esenţa imunităţii politice şi ea e firească într-o ţară în care libertatea de gândire şi de asociere este garantată prin legea supremă. Şi, fără echivoc, următorul aliniat, al doilea, subliniază că «deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului», deci pentru crime, hoţie sau corupţie, indiferent dacă fac parte din partidul de guvernământ sau nu. Problemele principale ale României din ultimele două decenii şi jumătate s-au datorat, în cea mai mare parte, activităţii contradictorii, părtinitoare şi în dispreţul interesului public pe care majorităţile parlamentare le-au avut în exercitarea mandatului lor. Uzând abuziv de faptul că doar ele au capacitatea de a emite sau modifica legi, majorităţile parlamentare au sfidat toate celelalte categorii de cetăţeni legiferând, cu precădere, în interesul propriu şi al câte unui grup infracţional construit pe baze partinice, de fiecare dată când au putut. Bunăoară, deşi au ştiut că nu îşi pot aroga direct statutul de «mai presus de lege» au introdus în legea fundamentală precizări abuzive menite să împiedice trimiterea efectivă în judecată a vreunui comiliton. Astfel, în prelungirea aliniatului al doilea, parlamentarii şi-au votat următoarea portiţă de scăpare: «nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte» ceea ce este, desigur, o flagrantă încălcare a separaţiei puterilor în stat (legislativul îşi arogă puteri judecătoreşti) pentru care Curtea Constituţională ar fi trebuit să se autosesizeze şi să o anuleze imediat. Parlamentarii sunt singurul corp social care decide asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unuia dintre membrii săi, plasându-se astfel mai presus de lege. Pentru că împiedicând mecanismul firesc de cercetare uzitat, în limitele legii, asupra oricărui alt cetăţean, parlamentarul poate ascunde probe, poate influenţa martorii, poate exercita presiuni asupra justiţiei, pe scurt, poate transforma Camerele într-un binecuvântat ascunziş pentru hoţi, corupţi şi criminali care îşi văd astfel liniştiţi, în continuare, de fărădelegile lor. Aceasta este, probabil, cea mai toxică şi periculoasă paradoxă (gândire alterată) a justiţiei româneşti.

Vedem acum, prin decizia surprinzătoare şi controversată a Curţii Constituţionale, că şi membrii Guvernului, deşi fără imunitate şi a căror răspundere este deja reglementată prin lege organică, nu pot fi deranjaţi de procurori creându-se, prin motivarea discutabilă a Curţii, premisele pentru viitoare abuzuri guvernamentale. Deşi emiterea de ordonanţe în vacanţa legislativă, în calitate de legislator delegat – cum cu pedanţă sublinia ministrul justiţiei -, este legală, activitatea prolifică a guvernelor din ultimele două decenii de a legifera în locul Camerelor şi, de multe ori, împotriva opiniei majorităţii parlamentare s-a transformat dintr-o situaţie excepţională, de urgenţă, într-o maşinărie de partid care legiferează nestingherit în paralel faţă de viaţa parlamentară obişnuită şi care nu se sfieşte să modifice abuziv legi organice, precum Codul Penal, deşi mandatul său de legislator delegat nu i-ar permite aşa ceva. Prin şmecheria de a uita de discutarea ordonanţei în Parlament, când acesta îşi reîncepe lucrările, ea devine normativă după 30 de zile ajungându-se acum la situaţia dementă în care în spaţiul juridic românesc acţionează, uneori contradictoriu, haotic, peste 16.000 de legi şi ordonanţe. Nici măcar nu mai e nevoie să amintim de principiul roman potrivit căruia «excesul legislativ întăreşte autoritarismul» pentru a sublinia o flagrantă încălcare de către Guvern a separaţiei puterilor în stat (executivul îşi arogă puteri legislative în exces), o altă paradoxă a justiţiei contemporane pe care Curtea Constituţională a lăsat-o, de asemenea, nesemnalată.

De altfel, Curtea Constituţională însăşi, constituie o paradoxă juridică. Nu toate statele democratice au un astfel de instrument de supraveghere legislativă. La noi, deşi rolul Curţii este doar de a verifica constituţionalitatea legilor emise de Parlament (adică gradul lor de adecvare cu litera şi spiritul Constituţiei, Curtea dând interpretări normative atunci când sunt neclarităţi) situaţia tensionată politic din ultimele decenii a transformat-o, fără voie, într-un fel de arbitru al disputelor dintre Parlament şi Preşedinte, precum şi într-un fel de jandarm care acţionează la fiecare derapaj sancţionabil al grupărilor politice dominante, degrabă doritoare de privilegii şi gata de abuzuri. S-a creat astfel minciuna (ca şi păcăleala cu «pârâtul» la CEDO) deseori popularizată insidios de o mass-medie complice cu răufăcătorii politici, potrivit căreia Curtea Constituţională ar fi un for judecătoresc superior care judecă speţe. Nici vorbă! Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin completul de cinci judecători, este forul ultim de judecată şi deciziile ei, definitive şi executorii, nu mai pot fi schimbate de nimeni. Încercarea de acum, prin care se cere Curţii Constituţionale, for politic prin excelenţă fiind alcătuit din judecători desemnaţi de partide şi de instituţiile politice, să găsească o şmecherie prin care să poată fi întoarsă o decizie definitivă şi executorie a ÎCCJ reprezintă o premieră şi înseamnă cu mult mai mult decât o simplă paradoxă structurală a justiţiei. Ar putea însemna, mă tem, zorii vremurilor când dictatorul nu dădea seamă decât în faţa Marii Adunări Naţionale.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor