Destine şi destine

*

"Înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte", spunea Nicolae Iorga într-una din meditaţiile sale, rămasă şi azi în conştiinţa publicului.

Frumos citatul, dar câţi se călăuzesc după el? Nici însuşi Nicolae Iorga nu a reuşit să sădească mai binele în locul binelui nici în agitata noastră viaţă literară, nici în cea politică. În lunga sa carieră, a avut ocazii destule. Dar din pricina avântului şi a grabei în locul binelui a răsărit, de multe ori, dezastrul. Dacă în viaţa literară conflictele sale n-au avut decât consecinţe trecătoare, în ceea ce priveşte viaţa politică, în care s-a implicat, aici lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. În mare, în această chestiune, iată cum stau lucrurile.

Deşi a ocupat trei funcţii în guvernul său, mai bine-zis în guvernul regelui Carol al II-lea (guvern de largă coaliţie naţională), respectiv; funcţia de prim-ministru, ministru de interne ad-interim şi ministru al instrucţiunilor publice şi cultelor (C-tin Argentoianu – tot trei: ministru de finanţe, ministru de externe ad-interim şi ministru de interne ad-interim, după plecarea lui Iorga din această funcţie), Nicolae Iorga, în ciuda personalităţii şi a energie sale debordante, nu a reuşit să iasă de sub tutela regelui Carol al II-lea, care l-a propulsat în această funcţie în aprilie 1931, imediat după întoarcerea sa din primul exil. Revenind la putere, Carol al II-lea, pentru retuşarea imagini sale publice, deteriorate după abdicarea temporară, a încercat să se înconjoare de o serie de personalităţi culturale de prim-rang menite a-i reda alura de despot luminat. Pe aceste considerente a fost ales şi Iorga – care se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice – ca prim-ministru. Nicolae Iorga a fost însă, în ciuda implicării sale, doar o marionetă a lui Carol şi a lui Constantin Argetoianu, atotputernicul şi abilul ministrul de interne din cabinetul său. Bizareria frenetică cu care a fost alcătuit guvernul Iorga ne trimite cu gândul la Rabelais şi Dostoievski. Iată ce scrie în acest sens însuşi Constantin Argetoianu în memoriile sale: "Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar…». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul." Astfel a fost alcătuit cabinetul Iorga. De fapt, alegerea miniştrilor o făcuse regele Carol al II-lea. Lui Iorga însă i s-a dat impresia că el a avut cuvântul decisiv. Imensa sa vanitate l-a făcut să fie orb şi surd la tot ce se petrecea în jur. Când s-a trezit la realitate era deja prea târziu. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga şi-a depus demisia din funcţia de prim-ministru, dar nu a reuşit să iasă de sub sfera de influenţă a lui Carol. Degringolada sa a continuat până la detronarea lui Carol şi exilarea sa. Dar şi după.

Personaj de extracţie pantagruelică, mereu avântat, mereu în acţiune, cu o "gândire dezordonată, adesea înaripată, niciodată însă echilibrată", cum îl caracterizează Grigore Gafencu, uşor de manipulat din pricina vanităţii sale, Nicolae Iorga avea prea puţine calităţi pentru funcţia pe care o deţinea. Din start, guvernul său a fost sortit eşecului.

Marea criză economică prin care trecea România Mare a grăbit discreditarea şi căderea sa. Măsurile luate pentru stoparea crizei s-au dovedit a fi dezastruoase. Unele dintre ele, lăudabile de altfel, cum a fost cea legată ştergerea datoriilor cultivatorilor faliţi în dauna pieţelor financiare, nu au dat roadele scontate. Altele, prin avântul lor, amintesc de guvernul Orban. Nicolae Iorga a încercat să reducă deficitul bugetar prin măsuri drastice, precum concedieri şi tăierea salariilor tuturor bugetarilor, măsuri care au deziluzionat clasa mijlocie împingând-o în zona de influenţă a Gărzii de Fier. Tot sub guvernarea lui Iorga, nepotismul şi favoritismul au luat amploare, creând, prin suprapunerea cu favorurile acordate de Carol şi de anturajul său, un adevărat lanţ al slăbiciunilor. Mandatul său a fost punctat şi de alte contradicţii. În cabinetul Iorga nu a fost inclus nici un politician român din Ardeal, dar cabinetul a fost deschis, pe anumite paliere, minorităţilor în special saşilor, fapt care a dus la multe interpretări şi tensiuni în rândul partidelor politice ale vremii.

În perioada guvernării sale, suprapusă cu perioada crizei, bugetul României a scăzut de la 40 de miliarde de lei în 1930, la 26 de miliarde în 1932, iar şomajul a crescut halucinant, ajungând în 1932 la circa 300.000 de şomeri. Tot atunci au fost aplicate prin decret celebrele "curbe de sacrificiu" şi au fost impuse noi taxe, în timp ce plata salariilor a fost întârziată luni de zile.

Nu au fost scutiţi de măsuri drastice nici pensionarii. Reducerea pensiilor mari cu 12-15% şi a celor mici cu 45-60%, ca urmare a aplicării curbei de sacrificiu, a devenit unul din obiectivele guvernului, deteriorând situaţia acestora. În urma măsurilor luate, spectrul disperării şi al foamei bântuiau pe străzile oraşelor şi pe uliţele satelor semănând pretutindeni disperare şi ură fără precedent, afectând ireversibil imaginea publică a cabinetului Iorga.

Ca o ironie a sorţii transmisă peste ani, la începutul carierei sale de prim-ministru, Nicolae Iorga afirma: "Am găsit la venirea mea la guvern deficite de 5 miliarde, iar pe funcţionari întinzând mâna pentru o bucăţică de pâine. Împrumuturile n-au fost făcute decât să aducă o împovărare pentru generaţia de astăzi şi cele viitoare şi ca să dea posibilitatea politicienilor nărăviţi şi inconştienţi să se îmbogăţească furând sau speculând nevoile ţării".

Nimic nou sub soare. Funcţiona şi atunci teoria găurilor negre din economie lăsate moştenire de la guvernul precedent.

Dezastrul lăsat în urma sa fost însă unul mult mai mare. Oare are rost să mai spun că, trecând în revistă acei ani ai guvernării, trăieşti acut impresia că istoria se repetă, dacă nu în sensul faptelor pozitive, atunci în sensul celor negative, cu siguranţă.

*

"Destinul omului, spunea părintele Arsenie Boca, e ascuns în Dumnezeu." Desigur, părintele Boca se referea nu la destinul omului ca entitate, ci la destinul omenirii întregi. Poate chiar şi la destinul poporului român. Plecând de aici, am putea oare întoarce şi invers afirmaţia spunând că Dumnezeu se ascunde în destinul omenirii? Dacă am accepta această aserţiune, ce concluzie am putea trage de aici? Că Dumnezeu se confundă cu destinul popoarelor, inclusiv cu destinul poporului român? Atunci de ce atâtea orori?

*

Oare reprezentanţii noii puteri cred că suntem un popor de masochişti, un popor bântuit de sindromul Stockholm, un popor care i-a votat doar ca să bage nesiguranţă şi frică-n el acum înainte de sărbători şi să-l perpelească la foc mic, pentru ca să se obişnuiască apoi şi cu unul mare?! De unde, totuşi, atâta înfumurare, atâta aroganţă?

*

În viziunea lui Traian Băsescu, Ludovic Orban s-a maturizat aşa, peste noapte, imediat cum a început după propunerea lui Iohannis să formeze guvernul. Semnele acestei maturizări au apărut ceva mai devreme: în momentul, când tot la sugestia lui Iohannis, încă imaturul Ludovic a început să strângă semnături pentru moţiune. Curând, dacă lucrurile vor merge în linie dreaptă şi destinul stimulat de forţele de pe margine ce veghează la bunul mers al treburilor ţării îl va ajuta pe micul Ludovic să treacă bugetul prin Parlament, evoluţia lui Orban va fi atât de spectaculoasă, încât Traian Băsescu îl va percepe ca pe un salvator al naţiunii. "Orban s-a maturizat, a spus Băsescu. Nu-i voi mai spune Sică Mandolină…" Dar cum îi va spune, nu ştim. Căci domnul Traian Băsescu n-a binevoit să ne informeze. Ce apelativ îi va găsi? Ce poreclă? Că doar trebuie găsită o poreclă la timpul potrivit, chiar una trecătoare.

Aşa cum s-a maturizat Orban în ochii lui Băsescu, aşa se va fi dematuriza. Probabil că visul lui Băsescu este acela de a-l transforma pe Orban, intrându-i prin diverse metode pe sub piele, într-o marionetă a sa. Dacă îi va ieşi figura, atunci premierul Ludovic Orban va continua să rămână matur. Dacă nu, nu.

Şi oricum, chiar dacă ar deveni marioneta sa, în momentul în care PNL-ul cu tot cu Ludovic va începe să scadă din procentele electorale, Traian Băsescu se va ridica şi-i va da la gioale, ca să câştige el procentele pierdute. Când eşti căzut, Băsescu loveşte fără milă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist